***
„Dacă mă hrănesc bine pentru ca trupul meu să fie puternic, acesta se răzvrăteşte şi pretenţiile lui cresc; nu are chef de rugăciune. Dacă-mi smeresc trupul prin post fără măsură, în suferinţa înfrânării ia naştere, pentru o vreme, un teren prielnic pentru rugăciune, dar după aceea trupul devine neputincios şi nu vrea să urmeze duhul” (Arhimandritul Şofronie).***
„Dacă nu-ţi schimbi viaţa, pentru ce mai posteşti? Schimbarea bucatelor nu ajută la nimic” (Sfântul Ioan Gură de Aur). „Postul este izvor de bucurie” (Sfântul Vasile Cel Mare). „Postul ne îngreunează pe dinafară, dar ne curăţă pe dinăuntru” (Sfântul Ioan al Antiohiei). „Eşti stăpân pe pântece? Fii atunci stăpân şi pe limbă!” (Sfântul Nil Sinaitul).***
„Postul adevărat este abţinerea de la orice lucru rău” (Sfântul Teodor Studitul). „Postul... este o şcoală a căinţei” (Părintele Alexandru Schemman). „Postul ocroteşte orice virtute. Este începutul luptei spirituale, cununa celor cumpătaţi, frumuseţea fecioriei şi sfinţeniei, strălucirea cuminţeniei, începutul vieţii creştine, mama rugăciunii, izvorul smereniei. Postul te învaţă liniştea şi el precede celelalte fapte bune” (Sfântul Isac Sirul).***
În continuare, vă prezint şi câteva sugestii despre abstinenţă. Abstinenţa este o virtute prin care se înfrânează pofta spre lăcomie. În cartea „Suma viţiilor” (viciilor) se povesteşte că, pentru a nu mânca şi bea prea mult, Dumnezeu le-a făcut oamenilor gura mult mai mică în raport cu mărimea corpului.Solomon a spus: „Cine este abstinent îşi dezvoltă şi-şi prelungeşte viaţa” Sfântul Vasile Cel Mare a spus: „După cum calului i se pune frâu pentru a-l stăpânii, tot astfel omul trebuie să-şi înfrâneze poftele lăcomiei prin abstinenţă”. Varro zicea: „Abstinenţa este calea tuturor virtuţiilor”.
***
În Istoria Românilor este scris despre virtutea abstinenţei. Mergând Alexandru cel Mare cu oastea sa prin deşertul Babiloniei nu găsea nimic de mâncare. Lipsindu-le hrana, mulţi mureau de foame, după ce mâncaseră caii şi alte animale pe care le aveau cu ei. Unul dintre generali săi, găsind faguri de miere, în loc să-i mănânce el, i-a dus lui Alexandru de faţă cu toată lumea. După ce Alexandru a luat fagurii aceia în mână, i-a aruncat într-un râu şi a spus: „Dumnezeu nu vrea ca eu să trăiesc, nici să mor decât împreună cu cei care sunt aici”.***
Şi unii dintre cei prezenţi văzând că el aruncase fagurii în fluviu, au sărit repede în apă ca să-i ia. Astfel s-au înecat mulţi care n-au putut rezista pentru că erau prea slăbiţi de foame. Mergând mai departe au dat peste nişte aşezări, în care Alexandru Cel mare şi soldaţii lui au găsit ce le trebuia.
