De meditat împreună (29)

Pe lângă darul păcii pe care ni-l aduce Iisus, colindle noastre cuprins şi cununa de virtuţi care a împodobit şi îmbărbătat sufletul poporului român.

***

Bunătatea si milostenia, nădejdea şi omenia, iubirea de Dumnezeu şi de oameni ca răspuns al iubirii lui Dumnezeu faţă de om, spiritul de dreptate şi dorul de libertate s-au împlinit în colinde ca firul de borangic în costumul naţional.

***

Comori ale spiritualităţii ortodoxe, ramuri ale unui bogat arbore al culturii româneşti, colindele aduc în vatra sufletului simţământul unirii cu Dumnezeu şi cu Neamul Românesc de pretutindeni.

***

Colindele religioase au intrat de la început în panoplia spirituală a tradiţiei româneşti. Aşa s-a pomenit Neamul cu ele, de la apostolul Andrei, cunoscut în Dobrogea prin colinde, la Niceta de Remesiana şi alţi misionari creştini în arcul Capato-Dunărean. Ele n-au fost singure. Împreună cu cântecele de vitejie, cu doinele şi baladele, fac parte din bogatul tezaur al culturii noastre.

***

Colindele sunt ca nişte coarde măiestre prin care s-a cântat de-a lungul veacurilor credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, optimismul său robust, dragostea de om şi de viaţă, umanitarismul său, dorul inimii după vremuri mai bune, mai luminoase, mai pline de dreptate şi libertate. Prin toate s-a călăuzit sufletul moşilor şi strămoşilor, trecând de la cântec, la doină, de la doine la colinde şi apoi iarăşi la cântec.

***

În aceste zile să ne aducem aminte de clipele atât de frumos evocate de marele nostru poet, care spune: „Afară ninge liniştit,/ Şi-n casă arde focul,/ Iar noi pe lângă mama stând,/ De mult uitarăm jocul”.

***

Să învăţăm să colindăm, pregătindu-ne să-I aducem lui Hristos pe lângă celelalte daruri, ca un buchet adunat din tainiţele inimii noastre, colindele care alături de vuetul strălucit al Bisericii noastre, au mângâiat, au dat tărie şi bucurie de-a lungul veacurilor Neamului nostru.

De meditat împreună (30)

Crăciunul românesc cu colinzi şi datine te scufunzi în amintirile noastre ca să ne redescoperim în aura copilăriei, curaţi la suflet, buni şi veseli, purtând o lirică a frumuseţii, a candorii, a bucuriei, a simplităţii curate.

***

Crăciun Românesc tu vi în casele noastre sub pecetea tainei să ne bucurăm de Pruncul care în Viiflaim se naşte sub bolta înstelată plină de îngeri, care psalmodiază cântarea păcii: „Mărire întru cei de Sus, lui Dumnezeu, pe pământ pace şi între oameni bună învoire”.

***

Crăciun Românesc cu zâmbet bun de mucenic ascultăm „Colindele Române” care sunt sufletele noastre şi pe care ca pe o taină mare noi le-am purtat la sân de-a lungul istoriei.

***

Crăciun românesc te privim în lumina dulce a ochilor, în lumina inteligenţei neadormite ca pe un purtător al unui mesaj de pace, de puritate şi frumuseţe. În foalrea Ta râul luminii nu are stingeri. Te găsim acasă lângă sufletul grădinii, lângă mamele noastre aplecate cu duioşie peste leagăn sub privirea blândă a Preacistii din icoana cu ştergar. În culorile înceţoşate ale nostalgiei, amintindu-ne de mamele noastre într-o noapte înaltă şi sfântă ca aceasta, mărturisim că: „Pe aceste fără seamăn plaiuri/ De când e râu, de când e ram/ Lumină dau dintotdeauna/ Femeile acestui neam.

***

Crăciun românesc te aşteptăm cu aurul speranţei, cu pâinea şi sarea prieteniei, cu încrederea în bunătatea originară a Omului, te aşteptăm cu palmele miruite de sudoare.

***

Crăciun românesc despre tine vorbesc vechi hrisoave cu peceţi domneşti, vorbeşte sufletul de baladă şi de vitejie, vorbeşte ţăranul nostru care vine din noianul trecutului aplecat peste plug cu gestul muncii neîntrerupte şi îndărătnice, vorbeşte ţara aceasta care cântă lucrând.

***

Crăciun românesc te vestim cu steaua fierbinte a iubirii pentru ca lumea să meargă înainte prin bucurie. Te vestim omagiind o viaţă închinată muncii şi disciplinii la tribuna credinţei naostre că : „Noi suntem din cei cu gândul/ Paşnic din părinţi, din fii,/ Noi suntem aici acasă/ Noi aici vom veşnici”.

***

Crăciun românesc cu limbă de aramă te vestesc Bisericile şi Mănpstirile toate şi-n sareficul, noptaticul colind, oglindim ţara ochilor noştri: „România, pământ al tuturor zărilor, ţara pentru oaspeţi şi pentru copii ei, lipie caldă, ca o vreme de pace în care se reflectă bcuuria şi frumuseţea bunătăţii şi a dragostei”, „Crăciun românesc, praznic de bucurie,/ Augur de pace şi mărturie/ Pentru o viaţă frumoasă şi bună/ Fără neguri şi fără furtună”.

***

Colindătorii vestesc bucuria evenimentului care a împărţit istoria lumii în două şi exprimă în cuvinte alese darurile pe care Hristos le-a adus în lume: Pruncul Iisus a venit să frângă păcatul în lume, să aline durerea, să schimbe ura în iubire, răul în bine şi durerea în bucurie: „Pogoară, Doamne pogoară,/ Că păcatul mă omoară/ Căci alăturea de tine/ Orice rău se face bine.”

***

Dornici de pace şi de viaţă liniştită, credincioşii primesc în zilele Crăciunului pe colindători, care aduc pe „Domnul Păcii”. „Astăzi seară de cu seară/ A pornit veste prin ţară/ Că Iisus se naşte iară/ Colindaşi cu traista plină/Aleargă fără hodină/ Ca să ducă-n sus şi-n jos/ Vestea pruncului Iisus”.

De meditat împreună (31)

Mesajul Crăciunului este mesajul Luminii într-o lume întunecată. Fiul lui Dumnezeu, Lumina lumii S-a născut în Betleemul Iudeii, veste luminoasă, care are puterea de a străpunge cel mai adânc întuneric.

***

Profetul Isaia prezintă o mărturie minunată a acestei lumini care pătriunde peste tot. Profeţiile au fost făcute cu aproximativ 700 de ani înainte ca Domnul Iisus să Se nască şi să le împlinească cu exactitate în timpul vieţii Sale pe pământ (Isaia 9,1,2,6). Profeţia s-a împlinit şi Lumina a venit. Iată ce scrie evanghelistul Matei în cap. 4,13-16: „...Poporul care stătea în întuneric a văzut lumina mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumina le-a răsărit”.

***

Îngerii au transmis păstorilor un mesaj minunat: „Astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul” (Ev. după Luca 2,11). Mesia, Mântuitorul pe care-L aşteptau de atâta vreme, Se născuse în aceea noapte, iar ei aveau privilegiul să meargă să i se închine.

***

De Crăciun, nu a venit cineva neînsemnat, ci însuşi Mântuitorul, Salvatorul, Ocrotitorul nostru. Însă, este deosebit de important ca mesajul de sărbători să nu fie doar vestit şi ascultat, ci să fie crezut din toată inima şi experimentat în trăirea noastră de zi cu zi.

***

Ne bucurăm în zilele de sărbători ascultând mesajul de Crăciun, dar lăsăm lumina să intre în sufletele noastre? Cântăm „O noapte preasfinţită”, dar în inimile noastre domneşte liniştea şi pacea? Ne bucurăm zilele acetsea doar de luminile şi decoraţiunile care împodobesc fiecare casă, sau Însuşi Mântuitorul, Lumina lumii, ne umple inima de pace? Ferice de cel care poate răspunde afirmativ, cu o inimă plină de bucurie cerească, la această întrebare decisivă!

***

Profentul Isaia în cap 9,1-6, ne prezintă „mesajul” adus de îngeri pentru evrei la Naşterea lui Iisus: „... Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui David, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi prin dreptate, de acum şi până-n veac” Acest „mesaj” profetic de Crăciun a fost anunţat de profetul Isaia pentru Zabulon şi Neftali, două seminţii ale Izrael.

***

În toată bucuria pe care o aduce cu sine această sărbătoare de Crăciun, să nu uităm că Mântuitorul a venit pentru poporul Său, izrael: „Din sămânţa lui David, a ridicat lui Izrael un Mântuitor, care este Iisus” (Predica Sfântului Apostol Pavel în sinagoga din Antiohia. Faptele Aposltolilor 13,23). Chiar dacaă poporul evreu se încăpăţânează să-L recunoască pe Iisus ca Mesia, Cel care trebuie să vină, totuşi, Pruncul Iisus S-a născut în primul rând pentru „poporul ales” al lui Dumnezeu, Izrael.

***

Mesajul de Crăciun a fost rostit pentru poporul evreu în primul rând, dar nu a durat mult până când şi primii oameni dintre neamuri L-au putut vedea pe Mântuitor. Este vorba, evident despre înţelepţii sau Magii din răsărit. Ei sunt o imagine minunată a adevărului că Domnul Iisus Hristos a venit pe pământ pentru Mântuirea tuturor oamenilor. Iată ce găsim în Sfânta Scriptură despre magi: „Când au vazut ei Steaua, n-au mai putut de bucurie” (Ev. după Matei 2,10).

***

Aceste cuvinte descriu extraordinara bucurie pe care milioane şi milioane de oameni ar experimenta-o dacă, la fel ca magii odinioară, L-ar căuta pe Copilul din ieslea Betleemului, pentru a I se închina. Cât de profund înţelege poporul creştin această închinare: „Iată vin să-mi plec genunchi/ Înaintea ieslei Tale, / Copilaş din altă lume/ Obosit de frig şi cale/ Îmi plec inima şi faţa/ Copilaş din zarea-albastră/ Şi mănchin cu umilinţă,/ Călător prin lumea noastră/ Nu am smirnă, ca şi magii,/ Nici tămâie, şi nici aur.../ Lacrimile pocăinţei/ Îmi sunt singurul tezeaur./ Ţi le-aduc acum-nainte/ Cu sfială şi ruşine,/ Copilaş venit din ceruri/ Să porţi crucea pentru mine!”.

De meditat împreună (32)

Mesajul Crăciunului - pe lângă mesajul Luminii într-o lume întunecată - este şi „mesajul smereniei”, în viaţa de apostolat. Virtutea smerenie este temelia virtuţiilor, e cheia care deschide
bogăţiile harului: „Celor smeriţi, Dumnezeu le dă har” (I Petru 5,5).

***

Mântuitorul însuşi ne-a dat pildă de smerenie născându-se în iesle, smerindu-se pe cruce, smerindu-se sub forma pâinii şi a vinului în Sfânta Euharistie. Mântuitorul se dă pildă de smerenie când ne spune: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la mine. Că sunt blând şi smerit cu inima” (Ev. după Matei 11,29). Şi altădată tot Mântuitorul ne spune: Orice se înalţă pe sine, se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa” (Ev. după Luca 14,11).

***

Las să urmeze în continuare câteva gânduri, adunate cu oacazia sărbătorilor de iarnă, cu privire la însemnătatea smereniei în viaţa de apostolat a păstorilor de suflete.

***

„Preotul” să trăiască obişnuindu-se în a-şi aduce aminte mereu de greşelile lui şi de gândul nimicniciei sale înaintea lui Dumnezeu. Să nu se lase sedus de gândul bunelor calităţi trupeşti şi sufleteşti. Să nu simtă plăcere în stima şi afecţiunea altora. Să-şi descopere greşelile când trebuie şi cum trebuie. Să nu caute a-şi acoperi greşelile, ci să le recunoască şi să le aprobe.

***

Să-i placă să trăiască neobservat în mediul în care lucrează, să-i placă a îndeplini lucruri mai puţin însemnate sau desconsiderate de alţii. Să nu se lase a fi servit ci, să se servească singur, în orice ocazie şi să servească şi pe alţii. Să considere că stima lumii e de cele mai multe ori nedreaptă şi primejdioasă. Să fie discret în vorbă şi în comportament. Să nu îndeplinească nimic pentru a atrage privirile sau laudele oamenilor ci să lucreze cu gândul curat de a-şi îndeplini datoria.

***

În conversaţii să nu spună nimic cu intenţia de a fi lăudat sau stimat, să evite orice ţinută prin care să-şi de-a importanţă, să nu vorbească cu plăcere despre el, despre ai lui, despre părerile lui
sau despre preocupările lui. Să evite orice aparenţă de superioritate. Să privească pe semeni ca şi când i-ar fi superiori şi să-i trateze ca atare cu toată consideraţia.

***

În viaţa pastorală e foarte important ca preotul să nu se întristeze pentru vredniciile sau realizările altora, nici să se bucure de o eventuală neregulă a semenilor. Să nu asculte cu plăcere criticile aduse altora nici să nu participe niciodată la aceste critici, mai ales daca sunt nedrepte.

***

În faţa unei vorbe neplăcute sau a unui reproş să nu caute scuze şi să nu încerece a arunca vina pe alţii. Dacă trebuie să dea explicaţii cu privire la purtarea lui să o facă în limitele adevărului şi ale bunei-cuviinţe. Să nu simtă sentimente de răceală sau să manifeste o atitudine lipsită de respect faţă de aceia care îl preţuiesc mai puţin. Prin aceasta se aseamănă cu Hristos care a fost dispreţuit şi desconsiderat.

***

Să suporte cu răbdare tot ce este neplăcut sau dureros, având în vedere că Mântuitorului i s-a zis de către tâlharul din dreapta: „Şi noi pe drept suferim, căci noi primim cele cuvenite după faptele
noastre” (Ev. după Luca 23,42).

***

Ca să se cunoască bine, păstorul trebuie să vadă care dintre darurile pe care le are îi aparţin lui Dumnzeu şi care îi aparţin lui, chiar preot fiind. Când admiră un tablou desigur că admiraţia lui se îndreaptă către artistul care a lucrat acel tablou. Tot aşa trebuie să privească el icoana in imii sale şi să admire pe autorul care a înzestrat această inimă a lui cu atâtea acte de milostivire şi de har.

***

Dacă cineva îl învinuieşte că e trufaş, necinstit, nedrept, lacom, făţarnic, viclean, mincinos, înşelător, să nu se supere şi nici să nu se întristeze, căci el poartă – ca toţi oamenii acestei lumi -
germenii acestor vicii!

De meditat împreună (33)

Mase mari de oameni au căutat şi caută în continuare, uneori disperaţi, o altă lume decât cea în care le-a fost dat să trăiască prin normele convieţuirii umane. Sunt luate, aceste mase, de câte un val, ca bancurile de peşti pătrunse de amok-ul reproducerii, al supravieţuirii.

***

Mişcările religioase, canonoce şi sectare, arată că viaţa nu e bună, că trebuie căutată alta, cu alte reguli, altfel călăuzită şi legiferată, într-un dincolo incert, dar dat de la început mai bun decât prezentul. Cete imense de muritori se întâlnesc în procesiuni, vin la ceremonii, colindă aşezăminte, doritori de ameţeala tonică a speranţei, de iluzia unui patronaj cât mai preferenţial, care le întunecă deseori mintea, făcându-i să-i urască, uneori până la moarte, pe
cei de altă credinţă, adică de altă iluzie.

***

Aceste „mişcări religioase” nu cercetează în profunzime „mesajul” dat de Mântuitorul Iisus Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” sau „Eu sunt uşa, de va intra cineva prin Mine, se v-a mântui; şi va intra şi va iesi şi păşune va afla. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile Sale. Am şi alte oi, care nu sunt din staululu acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un Păstor. ” (Ev. după Ioan cap. 10).

***

Vor o lume mai bună, dar numai pentru unii. Vor un principiu care să le permită să escaladeze existenţa, dar în detrimentul celorlalţi. Milioane de oameni au „sfinţii” lor şi „păgânii” lor ireductabili. O altă masă imensă e aceea a alcoolicilor, care doresc şi ei o lume mai comodă, unde cuvântul lor să fie ascultat, dorinţele luate în seamă şi toate obstacolele convenţionale împotriva expansiunii fără limită, să cadă abolite, pentru totdeauna.

***

Alcoolicii îşi fac curaj în faţa existenţei, de cele mai multe ori tiranizate, inechitabile, dar şi în faţa amneziei, sfielii, partenerului arţăgos sau a iubirii care nu cedează. Ei întreprind virtual lucruri măreţe şi binenţeles, fac praf pe cei ce se opun. De asemenea, ei îmbrăţişează pe oamenii prefereaţi până la limita la care, de expansiune, pot să şi ucidă. Vor altfel, asta e esenţial.

***

Drogaţii sunt tot pe acolo, dar pe o treaptă superioară, mult mai riscantă. Ei refuză complet lumea actuală, târâţi spre un soi de paradis mirobolant, care-i împuterniceşte şi-i desfată pentru o vreme. Revenirea lor la viaţa comună e atroce, aproape insuportabilă. Cu numărul lor, care creşte mereu, creşte şi protestul împotriva vieţii de azi, a muncii, producţiei, administraţiei etc.

***

Sar peste intoxicaţia cu computer şi despre căutarea obstinantă a virtualului, e unei lumi derivate şi posibile, sau făcută din mecanisme şi simboluri, sau informatizate în exces până la a-şi pierde cheagul, lume artificioasă, trădând într-un fel pe cea reală din care derivă, şi ajung la uriaşele mase care se alimentează până la desfrâu cu muzică moderna, creşind, cu bani mulţi, delirul, isteria, de la nişte gurişti şi instrumentişti înverşunaţi, orocum cabotini la modul satanic, scoşi din minţi, transmiţând nişte spasme înfricoşătoare, unele la limita de menţei şi obţinând efecte asemănătoare drogului, beţiei, farvorii, de la o turmă încinsă, ce aşteaptă o altă incitaţie decât cea a lumii curente, ajunsă probabiul împovărătoare, sau măcar plictisitoare.

***

E o tentaţie spre un alt tip de existenţă, neconvenţională, nepotolită, drăcească, o partuză exhibitivă refuzându-se bunului simţ, băgată într-o priză de alteritate până la urmă nimicitoare, ca toate excesele. Cotizanţi sunt zeci de milioane.

De meditat împreună (34)

Vecinul meu, Ioan Dadu, mutat de curând la Vâlcele, mi-a împrumutat cartea „Neamul Românesc în Bucovina” apărută la editura Institutului de Arte Grafice „Minerva” din Bucureşti, în anul 1905. Cartea a fost scrisă de Nicolae Iorga, în urma unei vizite de documentare în provinciile româneşti Bucovina şi Basarabia, stăpânite vremelnic de imepriul austriac şi cel ţarist.

***

Nicolae Iorga a fost îngrozit de faptul constatat, că Neamul Românesc în Bucovina, era aproape de dispariţie, după 130 de ani de stăpânire austriacă a acestei provincii. Administraţia austriacă a practicat o politică feroce de deznaţionalizare a românilor în acest teritoriu, răpit din trupul Moldovei, pe care l-a denumit Bucovina.

***

Austriecii au colonizat Bucovina cu evrei, ruteni, ucraineni, germani şi chiar polonezi - care, de fapt erau tot evrei, trecuţi la religia catolică. Cel mai mare număr de colonişti erai evreii leşeşti, veniţi din oceanul iudaic (Polonia). Nicolae Iorga a rămas consternat de încuibarea temeinică a evreilor în Bucovina.

***

Încetul cu încetul, evreii stabiliţi în Bucovina, chemau şi alţi evrei, până se ajunge aca satul, comuna sau oraşul să fie populate integral cu evrei. Aşa se ajunsese ca oraşul Zastavna - veche denumire a localităţii românesşti, o localitate la graniţa cu Polonia să fie locuită integral de evrei. Ei schimbau chiar şi denumirile localităţilor.

***

Nicolae Iorga scrie următoarele: „Evreul face câte un copil pe an, îi pare rău că nui s-a găsit mijlocul de a face unul pe lună” (191). Prezint în continuare o parte din constatările lui Nicolae
Iorga, în localităţile vizitate: „Chiar în satele nemţeşti, ungureşti, evreul e la mijloc, în jurul lui se învârt toate. În toată Bucovina, ce am cutreierat, am văzut doi cârciumari români, cărora ar fi trebuit să le fi însemnat numele. Pe unul ţin minte că-l chema Agapie. O, Agapie, ce vei face tu între atâţia leiseri şi moşeşti şi israeli şi schulemi şi meschulemi...?

***

În judeţul Dorohoi, puterea era în mâna celor trei fischereşti: mochi, calman şi froim. Toate moşiile sunt ale lor, împănate şi cârmuite de evrei. Pe încet lumea pleacă din Dorohoi, unde se poate, pentru a nu muri de foame. Aşa s-a ajuns ca ţăranii moldoveni, izgoniţi de everi să plece în alte zone ale României, o parte din ei emigrând în Canada şi Statele Unite ale Americii (pag. 121).

***

O parte din ţăranii români izgoniţi de evrei din judeţul Dorohoi s-au aşezat pe moşiile unor boieri români din Muntenia şi Oltenia şi au rămas cui ţăranii care lucrau aceste moşii. Ei au constatat că aici se practica un socialism patriarhal (vezi cartea „Revizuiri şi adăugiri”, 1945 de C. Rădulescu Motru, pag 408 şi 409).

***

Nicolae Iorga în cartea „Neamul Românesc în Bucovina” încheie capitolul despre stăpânirea evreiască în Bucovina astfel: „Fiecare ţară are evreii care merită”, a zis cineva al cărui interes era să se creadă astfel. „Fiecare ţară se poartă cu evreii săi cum merită” trebuie să fie răspunsul. Cât merită însă această „păcătoasă calicime leneşă” - expresia lui iorga de la pag. 195 - ne-o va arăta istoria.

De meditat împreună (35)

Noi Românii suntem un popor mic, aşezat de soartă „în calea răutăţilor” din Asia şi Europa şi „la răscrucea imperialismelor cotropitoare”. Întrucât suntem o naţiune mică, înconjurată de mari duşmani, nu putem rezista decât ca stat naţional. Ce-au fost evreii timp de 129 de ani, între Tratatul de la Adrianopol – 1829 şi eliminarea evreilor de la conducerea Partidului Comunist ţi Securităţii de Stat – 1958, au fost grecii, poate mai exact fanarioţii, între 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească şi anul 1821 al revoluţiei lui Tudor Vladimirescu şi revenirii domniilor pământene.

***

Grecii voiau fondarea în spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre a „Greciei Mici”, stat binaţional cu noi, Românii, clasă subordonată-exploatată în calitate de naţiune învinsă şi cu ei grecii, clasă conducătoare-explatatoare în calitate de naţiune învingătoare.

***

Evreii voiau exact acelaşi lucru şi anume fondarea în spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre a „Israelului european”, stat buinaţional cu noi, Românii, clasă subordonată-exploatată în calitate de naţiune învinsă şi cu ei, evreii, clasă conducătoare-exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare. Ne-a, apărat de invazia şi suprapunerea grecilkor şi evreilor în baza instinctului de conservare, care e dreptul natiral al tuturor şi al oricărei fiinţe vii.

***

De prea multe ori forţele imperialiste cotropitoare au invadat şi au ocupat teritoriul nostru naţional şi de fiecare dată n-au binevoit să plece decât gonite şi alungate de forţe naţionale şi alte forţe mai tari din jocul politic monsial.

***

„Naţionalismul ” românesc a fost fondat, pe planul acţiunii, de Tudor Vladimirescu şi de Nicolae Bălcescu, pe planul gândirii. În 1843, la Academia Mihăileană din Iaşi, Mihail Kogălniceanu spunea: Tudor Vladimirescu a ridicat în Valahia steagul naţional, vestind românilor că vremea venise pentru ca ţara să scuture stăpânirea străinilor, să depărteze abuzurile care o rodeau şi să dobândească guvern naţional, întemeiat pe o doctrină liberală”. Evidenţiind rolul revoluţiei pentru dezvoltarea ulterioară, Kogălniceanu spunea: „Întâmplător de la 1821 suntem datori cu orice propăşire ce am făcut atuncea, căci ele ne-au deşteptat duhul naţional”.

***

Anul acest se împlinesc 229 de ani de la naşterea marelui om politic Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) – organizatorul şi conducătorul revoluţiei de la 1821 din Ţara Românească, iniţiatorul renaşterii poporului român.

***

Revoluţia din 1821, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu a dat nu numai o lovitură de moarte regimului feudal turco-fanariot, ci a costituit totodată şi un semnificativ prilej de manifestare de unitate naţională. Revoluţia din 1821 a darâmat regimul fanariot. Moldova şi Valahia erau considerate un adevărat „eden” de către greci. Jefuirea poporului român de fanarioţii greci atinsese culmi de nebănuit.

***

Născut în satul Vladimir, din judeţul Gorj, dintr-o familie de moşeni. Tudor a crescut în casa dregătorului Glogoveanu din Craiova, primid o educaâie aleasă. Participă cu o ceată de panduri înarmaţi din oltenia, la luptele dintre turci şi ruşi, în 1806-1812, fiind de partea ruşilor. Tudor şi-a dat seama de mizejria în care trăiau ţăranii din lăcomia clasei boiereşti şi aştepta un prilej pentru alungarea asupritorilor fanarioţi.

***

Pentru Ţara Românească, regimul fanariot care a durat peste un secol (1711 - 1821), a însemnat o ruină economică şi decădere pe plan politic. Fanarioţii erau greci din cartierul Fanar al Constantinopolului, hrăpăreţi, necinstiţi şi iscusiţi în a inventa tot felul de biruri, iar pebntru strângerea impozitelor recurgeau la cazne de o revoltătoare cruzime. Cei care nu puteau plăti, erau spânzuraţi cu capul în jos, puşi cu piciorele în butuci, ţinuţi cu picioarele desculţe în zapadă, loviţi cu frânghia udă peste spinarea goală etc.

De meditat împreună (36)

Domnitori fanarioţi au reuşit să strângă averi colosale prin jefuirea ţăranilor şi a boierilor. O parte din banii jefuiţi de pe spinarea poporului român, a fost folosită de domnitorii fanarioţi pentru înfiinţarea în principate de „academii” unde se învăţa greceşte.

***

La moartea domnitorului fanariot al Munteniei, Alexandru Şuţu )19 ianuarie 1821), de comun acord cu Alexandru Ipsilati, Tudor Vladimirescu pleacă în Oltenia şi aici îi ridică pe panduri, soldaţii care luptaseră sub ordinele sale în 1806-1812. Lor li se adaugă ţăranii şi micii boieri. Scopul mişcării iniţiale era acela de a obţine independenţa Principatelor. În prima fază, mişcarea lui Tudor, urma să fie coordonată de Eteria, care urmărea fiecare, eliberarea propriului popor. Ţarul Alexandru promisese ajutor eteriei, dar ulterior se răzgândeşte.

***

De numele lui Tudor Vladimirescu se leagă renaşterea armatei noastre moderne, căci a fost comandantul primei unităţi militare moderne, iar în 1821 a creat practic o armată naţională. Primul steag românesc cu tricolor este acela al Adunării Norodului de la 1821, sub conducera lui Tudor Vladimirescu. În scrisoarea lui Tudor către boieri 4/16 aprilie 1821 este scris: eu nu caut ceva pentru mine, ci ţara îşi caută dreptăţile cele robite de fanarioţi”.

***

Ajuns la Bucureşti, la 29 martie 1821, Tudor îşi dă seama că mişcarea trebuie să capete numai un caracter românesc, prin care să urmărească schimbarea regimului fanariot şi obţinerea unor libertăţi economice şi politice din partea sultanului. Deşi punctul de plecare al revoluţiei a fost oltenia, ea s-a întins cu repeziciune şi în Muntenia, unde Bucureştiul, capitala ţării, a devenit centrul ei firesc şi a avut totodată un puternic răcunet în Moldova şi Transilvania. În oastea lui Tudor au intrat chiar de la început numeroşi voluntari transilvăneni. Pentru românii transilvăneni, Tudor Vladimirescu era un al doilea Horea. Manifestaţii de solidaritate cu revoluţia de la 1821 s-au produs şi în Moldova, Iaşi, Paşcani, Roman etc.

***

Prin participarea la revoluţie a maselor de ţărani transilvăneni şi moldoveni şi a dascălului Gheorghe Lazăr, revoluţia de la 1821 a fost o revoluţie a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.

***

Timp de două luni, Tudor Vladimirescu a condus de fapt Ţara românească, luând o serie de măsuri privind organizarea armatei de panduri, precum şi satisfacerea unor interese ale negustorilor şi meseriaşilor. El era preocupat de schimbarea unor stări de lucruri, de instituirea unor reforme, la loc de frunte stând instituirea domniilor pământene.

***

În timpul cât a stat la Bucureşti a fost de multe ori la mănăstirea Samurcăşeşti, la distanţă de 13 km de capitală, pe drumul de la Cotroceni la Bolintini, pe malul pârâului Ciorogârla. Mănăstirea a fist înfiinţată la 1808 de către vornicul Cosntantin Samurcaş, fost caimacan al Craiovei. De atunci această mănăstire românească, unică în felul ei se numeşte „Mănăstirea Samurcăşeşti”.

***

La mănăstirea Samurcăşeşti se refugia Tudor Vladimirescu, când venea la vornicul Constantin samrcaş, „care avea mare putere în sufletul lui Tudor , fiind fost în slujba d-sale şi om al casei de aproape” (A. Oţetea: Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în Ţările Româneşti, 1941, pag.103 şi 404).

***

În cerdacul mănăstiri Samurcăşeşti, Tudor Vladimirescu a primit vizita Prea Sfinţitului Ilarion al Argeşului, venit să convingă pe căpitanul de panduri, să nu fie prea aspru cu boierii români, pentru că ei sunt oameni buni.

***

Mitropolitul ţării, Episcopul de Buzău şi Argeş şi 58 de boieri români de diferite grade dau lui Tudor o „carte de adeverire” prin care declară că „pornirea lui Tudor nu este rea şi vătămătoare, nici în partea fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare”.

***

Caracteristic pentru noua orientare e faptul că în „jurământul” său Tudor arată că pricina a relelor de care a suferit poporul a fost „oblăduirea domnilor care au stăpânit până acum” şi dacă vom avea „un domn pământean” – toate se vor schimba în bine. Două zile după schimbul de acte între Tudor şi boieri, soseşte Ipsilanti la Colentina, venind din Moldova şi cere bucureştenilor două milioane de lei pentru întreţinerea armatei sale.

***

Nu avem nici o mărturie despre ce s-a discutat, dar Tudor nu era dispus să verse sângele românilor pentru Grecia, nu voia ca printr-o măsură nesocotită şi pripită să întreprindă ceva în detrimentul poporului român.

De meditat impreună (37)

Tudor Vladimirescu primise de la paşa din Giurgiu, o „scrisoare particulară” cu asigurarea că sultanul e dispus de a dezrădăcina abuzurile din Ţara Românească şi alungarea lui Ipsilanti din ţară. Tudor ar fi dat un răspuns favorabil, continuând lucrările de fortificaţie.

***

Turcii, care au fost de acord cu majoritatea cererilor formulate de tudor Vladimirescu, trec Dunărea pentru a înăbuşi mişcarea lui Ipsilanti. Tudor se retrage spre Oltenia pentru a nu supune
capitala atacului otoman. Ipsilanti se retrage spre Târgovişte. Pe când se afla la Goleşti, oamenii lui Ipsilanti, sub pretextul unor tratative, îl duc pe Tudor în tabăra grecească, unde este asasinat, trupul lui fiind aruncat într-un puţ părăsit din marginea Târgoviştei.

***

Sacrificiul lui Tudor Vladimirescu nu a fost inutil. Au fost restabilite domniile pământene, grecii fiind înlăturaţi din toate dregătoriile ocupate în Principate. După 1821 urmează o perioadă de progres pe plan economic şi cultural introdu cându-se treptat în şcoli limba română.

***

Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, cu tot sfârşitul ei tragic, nu a rămas, însă, fără urmări. Turcii care avuseseră prilejul să se convingă pe pilea lor de „fidelitatea” fanarioţilor, consimţiră la restabilirea domniilor pământene şi îndepărtarea grecilor din dregătoriile civile, militare, eclesiastice.

***

A fost numit domn al Ţării Româneşti, la 1/12 iulie 1822 Grigore Ghica. Printr-un firman, primit de Grigore Ghica, îndată după numirea sa ca domn, se hotărâse o dată cu îndepărtarea grecilor din degătorii, armată, biserică şi desfiinţarea şcolii superioare greceşti „temelia răută ţilor”, cum i se spunea atât de expresiv.

***

În schimb se reia şcoala românească a lui Gheorghe Lazăr, unde profesorul era Heliade Rădulescu, elevul cel mai de seamă al marelui ardelean. Dinicu Golescu, personalitatea culturală
cea mai pregnantă a vremii şi fruntaşul generaţiei liberale împreună cu viitorii domnitori, Grigore Bibescu şi Barbu Ştirbei - au înfiinţat „Societatea literară românească”, Statutele societăţii, întocmite de Heliade cuprindeau un vast program de propăşire culturală.

***

Se prevedea:
- dezvoltarea şi transformarea în colegiu a şcolii de la Sf. Sava şi înfiinţarea unei şcoli similare în
Craiova
- crearea unei şcoli normale în capitalele de judeţ
- crearea de şcoli primare în fiecare sat
- întemeierea de gazete în limba română
- abolirea monopolului tipografic
- încurajarea de traduceri „în limba patriei” şi tipărirea lor
- formarea unui teatru naţional.

***

Dar pe lângă acest program cultural, Dinicu Golescu avea şi unul de reforme politice şi economice: libertate, cultură, impunerea proporţională cu averea, abolirea privilegiilor, libertatea
tiparului, egalitatea la admiterea în slujbe, dezrobirea ţiganilor etc.

***

Revoluţia de la 1821 a avut un caracter naţional şi social, a pregătit drumul redeşteptării naţionale de la 1848, anticipând epoca de renaştere din preajma Unirii. Tudor Vladimirescu poate fi considerat fondatorul naţionalis mului românesc pentru care am suspus atenţiei necesitatea redeşteptării naţionale.

De meditat impreună (38)

În episodul 35 am afirmat că „Naţionalismul românesc a fost fondat pe planul acţiunii, de Tudor Vladimirescu şi de Nicolae Bălcescu, pe planul gândirii. La Academia Mihăileană din Iaşi, Mihail Kogălniceanu spunea: „De la 1821 suntem datori cu orice propăşire ce am făcut atuncea,
căci ele ne-au deşteptat duhul naţional. În cele ce vor urma, doresc să vorbesc de „Na ţionalim”,
cel mai firesc şi mai nobil sentiment al unei naţiuni.

***

„Naţionalismul” este sentimentul cel mai firesc, cel mai nobil şi deopotrivă datoria fundamentală a unui nativ care se revindecă de la o naţiune. El porneşte de la expresia biologică a acestei revindecări şi urcă până la sacrificiul suprem pentru apărarea naţiunii.

***

În primul rând „Naţionalismul” impune nativului o contribuie proprie, după putere şi capacitate, la consolidarea, sporirea şi înnobilarea reali zărilor şi valorilor naţion ale, crearea unor valori şi aducerea lor în benefica şi fericita competiţie cu valorile celorlalte naţiuni. Mircea Eliade spunea că: „Naţionalismul nu e numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României” şi de aceea îi consideră pe creatorii de valori, pe creatorii de geniu prin excelenţă, ca fiind cei mai mari naţionalişti.

***

În al treilea rând „Naţionalismul” presupune apărarea naţiunii proprii şi a Statului ei naţional în faţa oricărei agresiuni - apărarea în orice mod, pe orice cale, mergând centru aceasta până la sacrificiul suprem.

***

În al patrulea rând, în sfârşit „Naţionalismul”, sentimentul şi datorie ale unui nativ crescut în cultul muncii, cinstei şi demnităţii, al preţuirii, afirmării şi apărării propriilor valori, este imcompatibil cu orice sentiment negativ faţă de alte naţiuni şi de valorile lor, faţă de orice nativ
care aparţine unei alte naţiuni. Preţiund, promivând şi apărând pe ale sale, pentru un naţionalist
este natural şi obligatoriu să recunoască şi „celuilalt”, în mod absolut, acelaşi drept de a nutri sentimente şi de a avea datorii similare faţă de ale lui. Iar pe acest temei să poată angaja şi raporturi benefice.

***

Numai „bolnavii de avere şi de putere ai tuturor timpurilor şi prin excelenţă adepţii dominaţiei planetare” au nutrit şi au promovat sentimente negative faţă de alte naţiuni, au învrăjbit naţiunile între ele pentru a le domina. Aşa s-au născut, treptat, imperiile în istorie. Iar de circa 200 de ani au intrat puternic în scena indivizii cei mai bolnavi de avere şi de putere, care nutresc în cel mai înalt grad himera dominaţiei planetare, convinşi, în nebunia lor, că îşi vor împlini obiectivul.

***

Într-un stat naţional - şi în secolul XX, omenirea intrat în Era Naţiunilor şi a statelor Naţionale - Naţionalismul nu i se refuză unei minorităţi etnice. Ei i se recunoaşte dreptul şi datoria de a-l promova şi de a-l păstra, dar şi de a face din el nu un element de discordie şi disoluţie ci o punte
prieteniei cu naţiunea matcă. Aceasta presupune loialitate desăvârşită faţă de Patria în care istoria a aşezat respectiva minoritate, loialitate faţă de naţiunea alcătuitoare de Stat şi faţă de alte eventuale minorităţi etnice. Această loialitate reprezintă substanţa patriotis mului unei minorităţi, substanţa „Românismului” ei, în cazul nostru.

De meditat impreună (39)

„Românismul este, în primul rând, „numele” românesc al „naţionalismului” Nicolae Bălcescu, prmul la noi, a utilizat şi conceptul de „panromânism”, prin promovarea căruia el vedea desăvârşinduse „sinteza revoluţionară”. Prin „panromânism”, Bălcescu înţelegea, îniante de toate „unirea tuturor românilor într-un singur corp politic” în vatra lor strămoşească. Prin „panromânism”, el n-a înţeles niciodată cotropirea altor teritorii şi popoare. Prin „panromânism” nu s-a înţeles altceva, la noi, niciodată.

***

În al doilea rând, cum deja s-a putut înţelege, „românismul” este sentiment şi datorie pentru orice

cetăţe an român de altă etnie, este conţinut, d efapt, al patriotismului său. De naţiunea matcă şi de statul ei naţional, pe minoritar îl leagă naţionalimul său. Patriot are „dreptul şi datoria” să fie faţă de Patria comună în care lâa aţezat istoria.

***

Diferite ca expresie şi nuanţate în conţinut sdar în fond strâns legate între ele, „Naţionalismul, Românismul şi Patriotismul” de regulă se trăiesc în chip natural, firesc, discret. Ele nu se „strigă”. Numai în cazuri deosebite, de ameninţare sau sau agresiune asupra naţiunii, Statului naţional, Patriei, asupra valorilor lor, exprimarea acestor sentimente şi datorii sacre este, la fel de firesc, deschisă şi puternică. „Naţiunea” şi „Patria” te cheamă, pe căile intime, discrete şi naturale dintre ele şi tine sau eşti chemat deschis să-ţi afirmi poziţia ori să-ţi faci datoria, uneori până la sacrificiul suprem.

***

Sperăm că s-a înţeles şi din cele spuse până acum de ce „Na ţionalismul” şi „Patriotismul”, „Românismul” ca expresie autohtonă a naţionalismului pentru un etnic român şi expresie a patriotismului pentru un etnic minoritar din România, sunt, „blindajele de oţel ale unei naţiuni şi ale Statului ei naţional, ale Patriei comune atunci când vieţuiesc aici şi alte minorităţi etnice. Şi sperăm, deopotrivă, că s-a înţeles cât de cât de ce aceste „blindaje” au fost şi sunt vizatre cu deosebire de acele forţe care au nutrit şi nutresc himera dominaţiei monsiale. Aceste „blindaje” trebuie întreţinutre şi menţioante cu orice preţ. Distru gerea lor ar însemna distrugerea na ţiunii, a Statului naţional, dis trugerea Patriei.

***

„Eletiştii” Forţelor oculte au inventat un „sens denaturat” pentru „naţionalism” şi au făcut eforturi mari, perseverente, pentru ca acest sens deturnat să fie „acreditat”. Anume, au susţinut şi

susţin că „naţionalismul” ar fi un sentiment absolut negativ, care promovează dispreţul, ura şi agresivitatea faţă de alte naţiuni, faţă de cei care aparţin altor naţiuni, un sentiment care duce la

învrăjbirea naţiunilor.

***

Pentru o mai rapidă compromitere, au asociat „naţionalismul” ori folosesc termenul în asociere cu alte sentimente sau ideologii cu adevărat negative, cum ar fi: şovinismul, xenofobia, rasismul. Se manifestă şi la noi, după 1989, asemenea „elitişti”. Atunci când sunt „decodificaţi” respectivii

„elitişti” se prefac că cedează şi „recunosc” că există şi un „naţionalism” pozitiv sau „pozitiv până la un punct”, în opoziţie cu unul extremist şi prin acesta negativ, nociv.

***

Este o chestiune de bun simţ elementar – „extremismul”, în cazul „naţionalismului”, nu poate depăşi limita unei iubiri, preţuiri, afirmări mai puternice, la unii mai pasionale pentru propriile valori, a unei mari îndârjiri în conservarea şi apărarea lor, în condiţii de ameninţare sau agresiune. Când se depăşeşte această limită şi apare un sentiment negativ faţă de „celălalt”, faţă de naţiunea acestuia şi valorile ei, atunci cel ce comite această depăşire – conştient sau nu – nu mai poate fi considerat naţionalist, ci şovin, xenofob, rasist.

***

Prin urmare, există cuvinte speciale care desemnează asemenea sentimente şi atitudini negative. De ce nu se folosesc aceste cuvinte? Asocierea pe care cei interesaţi o fac că „naţionalismul” (naţionalist egal şovin) este uan deliberată pentru compromiterea naţionalismului, atunci când nu se face dintr-o prostie de snob sau de papagal.

***

La noi, „elitele” – elitele – vulpi, cum le sociologii – şi „caii troieni” ai amintitelor forţe au asimilat şi au asociat naţionalismul într-o expresie cu „comunismul” şi „ceauşismul”, spunând: „naţionalism ceauşist”. Cum „comunismul” şi „ceauşismul” sunt compromise în ochii oamenilor, această asociere – au gândit cei interesaţi – va servi cum nu se poate mai bine la compromiterea naţionalismului.

***

Fără îndoială, sensul deturnat al „naţionalismului” a fost folosit mult şi de regimul comunist, iar

compromiterea naţionalismului s-a încercat şi prin demagogie, ca şi prin acel „limbaj de lemn” al

politrucilor şi nu numai al lor.