Postări
***
Întotdeauna va fi mai democratică şi mai echilibrată o societate în care există două forţe politice serioase şi ireductibile una la cealaltă (cum era la noi în secolul al XIX-lea: dreapta conservatoare sau „albii” şi stânga liberală sau „roşii”) decât o societate în care există zeci şi chiar sute de pseudo-partide, înghesuite toate pe talerul stâng al balanţei!***
Drumul nenorocirii noastre „moderne” a plecat de la idealismul unui Stat liberal transplantat artificial într-o lume abia ieşită din Evul Mediu, a trecut pri nidealismul aşa-ziselor „alianţe istorice” (pe care istoria însăşi l-a ridiculizat la Yalta), apoi prin idealismul unei industrailizări forţate (care a făcut pulbere din praful economiei româneşti), ca să ajungem astăzi la idealismul unei „europenizări” mimetice şi umilitoare, echivalentă cu o descumpănitoare recrudescenţă a „formelor fără fond”.***
„Formele fără fond” reprezintă însăşi formula concisă a acestui idealism bisecular, pe care conservatorii veacului trecut îl sesizaseră încă de la originile lui. El a fost întreţinut iresponsabil, nu fără presiuni din afară, de diferitele clici politicianiste, ca şi de latura cosmopolită a lumii intelectuale. Iar prin „mimetism”, şi de ceea ce s-a numit „mica burghezie”, ridiculizată cu predilecţie de I.L. Caragiale, care rămâne unul dintre analiştii cei mai lucizi ai fenomenului public românesc de după 1848.***
Noi nu ne putem permite să ne dizolvăm sufleteşte în civilizaţia nivelatoare până ce nu ne vom fi îndeplinit destinul cultural specific, nici nu ne putem permite aventuri excentrice atâta vreme cât n-am reuşit să ne gospodărim cuviincios propria ogradă. Altfel spus, îşi pot permite să se joace riscant de-a atnitradiţionalismul numai acele popoare care au apucat să-şi dea cândva măsura deplină a propriei tradiţii; ele „vor rămâne” chiar dacă vor pieri. Pe noi istoria „ne-a amânat”, când nu „ne-au amânat propriile noastre defecte.***
„Tradiţionalismul” se cuvine să fie, deocamdată, certificatul nostru de identitate, sănătate şi echilibru într-o lume a ispitelor dizolvante. Dacă nu vom reuşi să creştem şi să rodim din propriile noastre rădăcini – adică în chip firesc şi organic – nu văd cum am putea creşte şi rodi artificial, după reţete de împrumut. Vitalitatea creatoare o găseşti în tine: ea nu se poate căpăta prin maimuţăreală, oricât de ilustre ar fi modelele.***
Trecutul nostru precomunist dovedeşte că realizările noastre istorice şi culturale, atâtea câte au fost, s-au împlinit aproape fără excepţie pe un fond de efervescenţă naţionalistă. Problema este ca această sensibilitate naţională să fie activată şi canalizată corect şi constructiv. Aici mi-aş îngădui un avertisment: dacă nu vom avea un naţionalism întemeiat pe tradiţia antebelică, atunci vom lăsa loc liber unui pseudo-naţionalism întemeiat pe tradiţia ceauşistă, adică stupizeniei şovine şi izolaţionaliste a vadimilor şi funarilor.***
Dacă individului, spre a fi sănătos şi destoinic, obşnuim să-i spunem: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, „Ai încredere în tine însuţi!” şi, mai ales, „Fii tu însuţi!”, de ce n-ar fi indicat ca neamurilor să le facem aceleaşi recomandări? Dacă „personalitatea”, „încrederea în sine” şi „conştiinţa de sine” sunt valori netăgăduit pozitive la nivelul umanităţii individuale, cum ar fi ele ceva negativ la nivelul umanităţii comunitare?***
„Naţionalismul”, în fond, nu este nimic altceva decât limpezirea şi stimularea „personalităţii” creatoare, a „încrederii” în propriile puteri şi a „conştiinţei de sine” a fiecărui neam. Există o psihologie comunitară şi o pedagogie naţională a căror eludare este echivalentă cu iresponsabilitatea şi chiar cu asasinatul moral.
