De meditat împreună (21)

Perseverând în rugăciune, post şi milostenie, credinciosul poate ajunge de la statura omului îmbunătăţit, al „SFINŢENIE”, prin mărturisirea lui Hristos. Ne punem fireasca întrebare: în zilele noastre poate ajuge cineva sfânt? Vă răspund cu următoarea istorioară ziditoare de suflet:
„Se zice depsre Sfântul Antonei cel mare că, fiind la o vârstă înaintată, ajunsese la sfinţenie de toţi recunoscută, a pus o întrebare lui Dumnezeu care ar putea părea nesăbuită şi lipsită de smerenie, dacă n-ar fi o introducere pioasă la o povestire care vrea să ilustreze tocmai această idee a accesabilităţii tuturor oamenilor la sfinţenie, la gradul, la rangul de sfânt.”
În rugăciune l-a întrebat: „Doamne, mai este vreunul mai vrednic pe lumea aceasta decât mine?” Putem înţelege întrebarea aceasta ca fiind izvorâtă din smerenie, vrând să ştie care e vreunul mai bun decât el ca să-l imite, să încerce să devină şi el pe măsura aceluia. Dumnezeu i-a trimis în vis un înger care l-a sfătuit: Du-te în oraşul Alexandria şi, primul om pe care îl vei întâlni, să ştii că e mai bun decât tine.”.
Trezindu-se, şi-a luat toiagul şi s-a dus. A întâlnit un om oarecare, curat şi l-a urmat până la casa lui. S-a uitat în ograda acestui om care prelucra pielea şi nu a văzut nimic ieşit din comun la el. Pe deasupra mai avea o familie cu mulţi copii şi părinţi bătrâni, neputincioşi. L-a întrebat pe om: Ce faci tu în mod deosebit în faţa lui Dumnezeu?”. Omul i-a răspuns: „Nu fac absolut nimic deosebit. Mă scol dimineaţa, îngenunchez, îmi fac rugăciunea în mod obişnuit şi mă apuc de lucru în atelier. La amiază îmi fac rugăciunea, mănânc împreună cu familia şi mulţumim lui Dumnezeu. Seara nu mă culc îniante de a-mi face, din nou, rugăciunea. Mă port bine cu soţia mea şi am grijă de copii, să aibă cele necesare. Nu iau mai mult decât mi se cuvine pentr munca mea, nu fac rău nimănui, nu opresc nemotivat, din răutate, plata lucrătorilor, dau cinstea şi omenia cuvenite celui care intră în casa mea. Dau lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu şi Cezarului ce-i a Cezarului”.
La început , sfântul crezuse că s-a înşelat în privinţa omului, dar de data aceasta şi-a dat seama că întâlnise pe cel pe care îl căuta. Omul acesta, procedând aşa, era drept în faţa lui Dumnezeu şi chiar mai drept decât sfântul care făcea tot felul de nevoinţe şi posturi în pustie.
Îşi zicea că din când în când se mai şi mândrea şi îl chinuia diferte gânduri şi ispite care îl asaltează mai uşor pe omul singur. Se mai compara cu alţii, din când în când îi mai judeca pe alţii, iar bine altora nu le prea făcea, decât prin rugăciune, dar nu prin sudoarea frunţii şi din oboseala mâinilor.
În schimb, omul acesta din Alexandria, nu judeca pe nimeni în contextul Evangheliei de la Matei 7,1, ci îşi ducea viaţa cinstit şi liniştit, fără să facă în aparenţă nimic extraordinar, era un om extraordinar. Omul acesta, era, fără să ştie, un sfânt.
Ne aflăm în faţa unui uimitor exemplu, al unui model dintre cele mai simple, mai sugestive despre cum se poate realiza sfinţenia în viaţa de toate zilele a fiecăruia, în secolul XXI. Sfânt poate fi oricare dintre noi, din orice categorie socială, de la omul cu cea mai umilă meserie, până la cel cu funcţia cea mai înaltă în stat. Fiecare poate să poarte aureola sfinţeniei, atâta timp cât are frică de Dumnezeu, e politicos cu oamenii şi respectă cele 10 porunci date omenirii prin venerabilul Moiese. Sfântul trebuie să facă fapte bune, precum spune Sfânta Scriptură şi nu să se laude cu ele.
Scopul final al vieţii este „mântuirea”, care se realizează prin strădania sinţeniei. A fi sfânt, după cea mai sfântă definiţie, înseamnă a fi liber faţă de păcat, a brui orice tentaţie, a rămâne curat, ate păzi şi a nu afce sub nici o formă rău nimănui, nici ţie.
Sfinţirea, înainte de toate, însemană smerienie. Rugăciunea trebuie să fie cheia zilei şi lacătul nopţii. Sfânta Terezia ne asigură că acela care nu se roagă măcar 15 minute pe zi nu are voie de un demon care să-l ispitească. Rugăciunea este curentul vieţii care ne leagă de Dumnezeu.