De meditat împreună (10)

Miercuri, 10 septembrie, din pre plinul meu, mi-am inserat „sentimentele” şi „aducerile aminte” faţă de Mama mea, la 18 ani de când a binevoit să se mute printre stele. Îmi cer scuze cititorilor dacă am fost prea sentimental, dar ea a fost singura care a crezut în mine, într-o perioadă delicată a vieţii mele.

***

Pentru a putea „medita împreună” despre Mamele plecate printre stele, vă prezint „sentimentele” şi „aducerile aminte ale familiei Şaguna, la Marea trecere a Mamei lor. Locaşul lui Grabovsky n-a fost niciodată aşa de ticsit ca în ziua de 19 gerar a anului 1836. Creştinii stăteau îmbulziţi ca boabele în spice. În încăperea cea mai largă a casei erau aprinse toate făcliile. Omătul gros învăluise toată întinderea, iar în încăperea înflorită ei învăluiră cu o pânză de „albul crinilor” un „sicriu cernit” ce înfăţişa un trup ca de ceară.

***

Vântul şuiera sălbatic, prin văzduh, iar Preotul Ioan, cel cu suflet cald şi graiul dulce, începu în glas duios prohodul adormitei în Domnul: văduva Anastasia, nepoata bătrânului Grabovsky. Lângă racla ei încercuită de sfşnice şi scăldată în lumină, vegheau istoviţi de durere unchiul trist şi fiii ei nemângâiaţi.

***

- Bătrânul Grabovsky şoptea cu glasul frânt: „Te duci, înger ocrotitor al casei mele!... Te duci după viaţă de jumătate de veac numai!... Şi-un sfert de veac de văduvie!... Te duci, nepoată dragă, şi mă laşi acum, când tot mai greu m-apasă povara bătrâneţelor şi tot mai aproape-i vremea neputinţelor!”

***

- Monahia Ecaterina – sora lui Şaguna – suspina singură: „O, mama mea cea dragă, mama mea cea dulce, fiica ta Ecaterina, cea închinată slujbei Domnului, te cere şi te chiamă să n-o laşi orfană, ci să o iei cu tine în lumea liniştei depline!”

***

- Fiul Evreta, întâinăscutul la viaţă şi la credinţa strămoşească, se cucereşte înaintea ta spunându-ţi: „tu inimă de sfântă, iartă-mă dacă n-am putut lucra atâta pentru tine, cât ai jertfit tu pentru mine!”.

***

- Anastasiu, cel mai tânăr, numit în călugărie Andrei, nici nu şoptea, nici nu suspina, ci stătea neclintit, ca o cruce la un căpătâi de mormânt. Înalt de-un stânjen, drept ca un stâlp de pridvor bisericesc, la cei 28 de ani; svelt ca un sfeşnic, la cei trei ani de schimnicie călugărească; cu barba lui mare de pustnic şi-n anteriul larg de anahoret, părea o arătare din altă lume, care se ruga: „Odihneşte, Doamne, sufletul ei, în loc luminos, în loce cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, scârba şi suspinarea. Ascultă-i şi împlineşte-i rugăciunea, căci buna şi osârdica mea mamă, lumina feţei Tale, a dorit „verdeaţa vredniciei, a căutat şi a vâslit pe „marea vieţii” înălţată de viforul ispitelor şi necazurilor, odihna n-a cunoscut, dar de durere, scârbă şi suspinare multă parte a avut, şi crucea acestora, din tinereţe până acum, ca jugul a purtat…”.

***

- Ieromonahul Andrei continua: „Colindat-a, biata, pe la porţile atâtor curţi pământeşti, dar glasul ei nu s-a auzit, cum nu s-aude glasul unei oi rătăcite. Nu cerşea nici bani, nici pâine, nici milă, numai sfânta dreptate. Cu mine de-un an în braţe, cu sora de trei ani, de mână şi cu fratele Evreta, de şase ani, după dânsa, bătut-a cu lacrimi în ochi, în uţa preabunului din Mişcolţ, rugându-l în „grai înmuiat” de durere, să nu-i prigonească „pruncii” ei. Întâlni însă „urechi înfundate”.

***

- Toţi fraţii – continua Şaguna - prin tine ne-am arătat „fiii luminii”, întăriţi pe piatra mărturisirii Tale. Ce arsură îţi mai topea inima toată vremea, când ne ştiai primejduiţi de păstorirea „duhovnicilor raşi la faţă”! Cum îţi aprindeai candela când trebuia să plecăm la „biserica legii străine” şi cum îţi vărsai rugăciunea către Domnul la vreme de primejdie. Cum te găseam adesea în genunchi, cu pălmile încleştate, cu faţa brăzdată de lacrimi şi cu gura în rugăciune, pentru noi!... Câtă linişte şi câtă mulţumire îţi oglindea fiinţa în dumineci şi sărbători, când ne puteai duce la „sfânta slujbă a răsăritului” şi când ne vedeai pe toţi trei îngenuncheaţi, cu mâinile încrucişate în faţa altarului străbun!”

***

- „Cum zace în sicriu frumuseţea cea zidită după chipul lui Dumnezeu, tristă şi nemărită – ofta ieromonahul Andrei. S-a mutat prin moartea trupului mult pătimitor la viaţa duhului întru lumina feţei Tale Doamne şi întru îndulcirea frumuseţii Tale!”.

***

- Rând pe rând se aplecară cei mai apropiaţi ai „odihnitei” să-i dea cinstea cea mai de pe urmă, căci „iese din rudenie”. S-apleacă şi ieromonahul Andrei, încet şi blând, sărută fierbinte fruntea ei rece, subt care au svâcnit atâtea gânduri pentru fericirea lui şi mâinile ei încremenite, care sârguitu-s-au atâta pentru binele lui. Şi pe când „lacrima genei” se prelingea pe „podul palmei” ei subţiate, fiul cel bun făcea în sufletul său curat legământul: „Mamă, o dulce mamă, lângă ţărâna ta înălţa-voi strajă de marmură, iar pentru sufletul tău cel ales înălţa-voi prinos neprihănit din viaţa mea. Tu mi-ai dat-o… eu ţie ţi-o închin… Şi pe tine Aceluia, pe care fără încetare L-ai iubit şi L-ai slujit…”.

***

În ceea ce mă priveşte, după lecturarea gândurilor lui Şaguna, Îl rog pe Mântuitorul Hristos să-mi considere următoarele: „În liniştea credinţii şi plângerii senine/ Mărturisesc Iisuse că-n van te-am răstignit;/ Şi dacă-n silnicie pe culmi Te-am răstignit,/ Doresc să înviezi a treia zi în mine”.