De meditat împreună (1)

Avem nevoie de dreapta în general, deoarece stânga s-a dovedit neputincioasă să oprească deriva morală şi materială a ţării. Iar dacă vorbim despre „democraţie” şi „pluralism”, atunci ce fel de democraţie pluralistă poate fi aceea în care spaţiul politic este saturat de la centru spre stânga şi practic gol de la centru la dreapta! Acest „pluralism înlăuntrul stângii” este doar un surogat de democraţie, semănând mai degrabă cu ceea ce Silviu Brucan propusese prin 1990: „O opoziţie în cadrul Frontului”!

***

Întotdeauna va fi mai democratică şi mai echilibrată o societate în care există două forţe politice serioase şi ireductibile una la cealaltă (cum era la noi în secolul al XIX-lea: dreapta conservatoare sau „albii” şi stânga liberală sau „roşii”) decât o societate în care există zeci şi chiar sute de pseudo-partide, înghesuite toate pe talerul stâng al balanţei!

***

Drumul nenorocirii noastre „moderne” a plecat de la idealismul unui Stat liberal transplantat artificial într-o lume abia ieşită din Evul Mediu, a trecut pri nidealismul aşa-ziselor „alianţe istorice” (pe care istoria însăşi l-a ridiculizat la Yalta), apoi prin idealismul unei industrailizări forţate (care a făcut pulbere din praful economiei româneşti), ca să ajungem astăzi la idealismul unei „europenizări” mimetice şi umilitoare, echivalentă cu o descumpănitoare recrudescenţă a „formelor fără fond”.

***

„Formele fără fond” reprezintă însăşi formula concisă a acestui idealism bisecular, pe care conservatorii veacului trecut îl sesizaseră încă de la originile lui. El a fost întreţinut iresponsabil, nu fără presiuni din afară, de diferitele clici politicianiste, ca şi de latura cosmopolită a lumii intelectuale. Iar prin „mimetism”, şi de ceea ce s-a numit „mica burghezie”, ridiculizată cu predilecţie de I.L. Caragiale, care rămâne unul dintre analiştii cei mai lucizi ai fenomenului public românesc de după 1848.

***

Noi nu ne putem permite să ne dizolvăm sufleteşte în civilizaţia nivelatoare până ce nu ne vom fi îndeplinit destinul cultural specific, nici nu ne putem permite aventuri excentrice atâta vreme cât n-am reuşit să ne gospodărim cuviincios propria ogradă. Altfel spus, îşi pot permite să se joace riscant de-a atnitradiţionalismul numai acele popoare care au apucat să-şi dea cândva măsura deplină a propriei tradiţii; ele „vor rămâne” chiar dacă vor pieri. Pe noi istoria „ne-a amânat”, când nu „ne-au amânat propriile noastre defecte.

***

„Tradiţionalismul” se cuvine să fie, deocamdată, certificatul nostru de identitate, sănătate şi echilibru într-o lume a ispitelor dizolvante. Dacă nu vom reuşi să creştem şi să rodim din propriile noastre rădăcini – adică în chip firesc şi organic – nu văd cum am putea creşte şi rodi artificial, după reţete de împrumut. Vitalitatea creatoare o găseşti în tine: ea nu se poate căpăta prin maimuţăreală, oricât de ilustre ar fi modelele.

***

Trecutul nostru precomunist dovedeşte că realizările noastre istorice şi culturale, atâtea câte au fost, s-au împlinit aproape fără excepţie pe un fond de efervescenţă naţionalistă. Problema este ca această sensibilitate naţională să fie activată şi canalizată corect şi constructiv. Aici mi-aş îngădui un avertisment: dacă nu vom avea un naţionalism întemeiat pe tradiţia antebelică, atunci vom lăsa loc liber unui pseudo-naţionalism întemeiat pe tradiţia ceauşistă, adică stupizeniei şovine şi izolaţionaliste a vadimilor şi funarilor.

***

Dacă individului, spre a fi sănătos şi destoinic, obşnuim să-i spunem: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, „Ai încredere în tine însuţi!” şi, mai ales, „Fii tu însuţi!”, de ce n-ar fi indicat ca neamurilor să le facem aceleaşi recomandări? Dacă „personalitatea”, „încrederea în sine” şi „conştiinţa de sine” sunt valori netăgăduit pozitive la nivelul umanităţii individuale, cum ar fi ele ceva negativ la nivelul umanităţii comunitare?

***

„Naţionalismul”, în fond, nu este nimic altceva decât limpezirea şi stimularea „personalităţii” creatoare, a „încrederii” în propriile puteri şi a „conştiinţei de sine” a fiecărui neam. Există o psihologie comunitară şi o pedagogie naţională a căror eludare este echivalentă cu iresponsabilitatea şi chiar cu asasinatul moral.

De meditat împreună (2)

„Creştinismul” nu trebuie să devină – vorba lui Dostoievski – „simplu material etnografic” – sau cum ar fi voit eminescu, doar ca o pragmatică „poliţie morală”, ci pe de o parte, ca un centru viu de forţe eterne, iar pe de alră parte, ca o componentă majoră a codului nostru genetic.

***

Dacă am apărut şi am trăit în istorie sub semnul Crucii lui Hristos, tot prin Cruce ne este dată şi reînvierea ca neam. Să fie religia ceva care „nu se mai poartă”? Să fie una naţionalismul istoric şi alta spiritualismul religios? Să privim puţin spre Izrael unde putem vedea că naţionalul şi religiosul nu se exclud şi că, dimpotrivă, din împreunarea lor poate rezulta o capacitate uimitoare de a rezista şi de a prospera în istorie! Poate că ni s-ar cădea şi nouă să fum puţin „evrei” – fireşte, nu în sensul exclusivismului religios, dar în acela al unităţii naţionale prin credinţă!

***

„Poporul Român” are o tradiţie de dreapta care pleacă din ideologia conservatoare a secolului trecut, trece prin marele avânt naţionalist al generaţiei care a înfăptuit România Mare, apoi prin „ortodoxismul” interbelic, căruia i se circumscriu, pe lângă „gândirism”, „şcoala” lui Nae Ionescu şi complexul fenomen legionar, ajungând până la sinteza târzie a lui Petre Ţuţea, ultimul mare mărturisitor al „Românismului integral”.

***

Că pe un asemenea traseu istoric nu vor fi lipsit nici excesele sau deformările, e de înţeles; istoria nu-i domeniul perfecţiunii, iar stânga mi se pare din acest punct de vedere, chiar mai ilustrativă decât dreapta!

***

În ce priveşte situaţia actuală a dreptei, după marele hiat comunist, ea ne apare firavă şi confuză: câteva formaţiuni politice fără un impact semnificativ, câteva tentative de înfiinţare a unor aşa-zise „cuiburi” neolegionare, câteva „fundaţii culturale” sau edituri şi câteva periodice cu slabă răspândire.

***

Elementul uman, în cele mai multe cazuri, este fie prea vârstnic, fie prea tânăr, pendulând între „nostalgie” şi „teribilism”. Unele contribuţii vin şi dinspre Exil, unde s-au organizat câteva „congrese” sau „simpozioane”, nu întotdeauna cu ecoul scontat. Există şi „oameni de dreapta”, mai ales printre intelectualii creştini, care preferă să se manifeste izolat şi discret, oarecum descumpăniţi de contextul ostil ideilor şi sentimentelor lor. Toate acestea reprezintă suficiente temeiuri pentru o treptată resurecţie a dreptei.

***

Câteva lucruri mi se par evidente. Pe de o parte, o dreaptă contemporană nu mai poate fi doar o simplă reeditare a dreptei de ieri; ea îşi poate păstra „principiile eterne”, dar are nevoie de „forme şi strategii adecvate actualităţii”. Experienţa dreptei anterioare va fi valorificată de la sine; sunt multe de învăţat şi din virtuţile şi din erorile trecutului.

***

„Dreapta” nu poate eluda trecutul, pentru că este tradiţionalistă; dar nici nu-l poate absolutiza, pentru că este realistă! Pe de altă parte este mai urgentă şi mai profitabilă formarea treptată a unei „sensibilităţi” de dreapta la nivelul public decât întemeierea pripită a unor formaţiuni politice necompetitive, faţă de care lumea poate deveni lesne suspicioasă, asimilându-le politicianismului general.

***

Misiunea dreptei mi se pare astăzi mai degrabă una de „pedagogie naţională” decât una de acţiune politică directă. Dreapta este chemată să lucreze în strânsă legătură cu Biserica, reprezentând un fel de braţ mirenesc militant al acesteia - ceea ce s-a şi numit „laicatul ortodox”.

***

Dacă dreapta nu va recunoşte o resurecţie semnificativă, politică şi spitituală, România riscă să se îngroape în nevrednicia moştenită de la lungile decenii de stângism nimicitor. Riscă la un moment dat să se pomenească rostind precum N. Iorga: „Eu nu mai sunt eu!”. Or, nu există nenorocire mai cumplită pentru indivizi ca şi pentru popoare decât să-şi piardă propria identitate şi să ajungă să bată, ca „fără de sine”, pe la uşile din dos ale altora…!

De meditat împreună (3)

Nu mai primesc scrisori de acasă. N-am de la cine. Părinţii s-au mutat între stele. Mama prietenului meu Marian Stiopu, care locuieşte la Deva, se roagă pentru familia mea. De ce? Eu şi familia mea ne-am asumat-o de Mamă! Corespondăm des. Scrisorile-cărţi, pe care le trimite sunt lungi şi pline de căldură maternă. Starea sufletească în care mă aflu când primesc aceste scrisori, o redau mai jos:

Dintr-un sat din munţi, departe
Veste mi-a adus o carte
Brâu de litere stângace
De bătrâne mâini sărace.
Câtă treabă pân-a scris-o
Şi-apoi până mi-a trimis-o!
Scrisă de Mama mea dragă
Litera miroase-a fragă
Scrisă cu dor şi suspun
Litera miroase-a crin.
După ce-am citit, prelung
Dorul ei la piept l-am strâns
Pentru scrisu-i plin de trudă
Şi pecetluit cu plâns.
***

Pe bunicul meu dinspte tată, al cărui şi prenume îl port, nu l-am cunoscut. A fost rănit grav în Munţii Tatra, a ajuns într-un spital din Seghed – Ungaria – unde a şi murit. Familia Tămaş din satul Năneşti jud. Maramureş a pierdut în Războiul al doilea Mondial pe bunicul, opt unchi şi cinci nepoţi. Tuturor le închin aceste versuri:

Am întrebat stejarii dacă-mi cunosc străbunii
Şi mi-ai răspuns cu foşnet sub răsăritul lunii:
- Dar cum să nu-i cunoaştem,
din ei doar creştem noi
Din lut format dintr-înşii şi sânge de eroi.
Şi mi-a răspuns pădurea cu un prelung ecou:
- Le-am fost şi loc de taină şi casă şi cavou…
- Şi noi urcăm dintr-înşii mi-ai spus semeţii tei
Prin floarea ce te ninge, te mângâie chiar ei.
Şi-am întrebat câmpia de mi-a văzut străbunii
Şi mi-a şoptit prin grâne, sub feeria lunii:
- Dar cine, decât ei, sub românescul soare,
Pe fruntea-mi aşezat-au cunună roditoare?
Şi cine, decât ei, m-au apărat în lupte
Trecând prin baionete cu feţele lor supte.
Din vis de vitejie a plămădită glia
Acestei ţări de glorii numită România.
- Eu sunt a lor sudoare şi lacrimile lor,
Mi-a susurat sub lună un cristalin izvor
Şi-n faptul înserării, pe-o tainică portiţă,
Urcă duios spre mine fior de Mioriţă…
***

La fiecare Sfântă Liturghie fac o ectenie specială pentru Eroii Neamului cunoscuţi şi Necunoscuţi. Eroilor necunoscuţi, de fieacare dată le adresez aceste rânduri:

Sub ploaia de plumbi şi obuze
Viteaz între sute şi sute
Urcata-i cu steagul izbânzii
Pe creştetu-naltei redute.
Şi-a fost un izvor de putere
Oştirii, a ta înălţare-
Mirifica ta unduire
A fost oştirii chemare.
Mai ardeai după ploaia de gloanţe
Cu dorinţa izbânzii-simţire
Şi mai arzi şi acum ca o torţă
În a ţării eternă-amintire.
***

Ştergarul de la icoana Precistei din biroul parohial este ţesut de Mama mea, după ce m-a născut pe mine. Are brodat pe el, chipul Mântuitorului Hristos şi al Mamei Sale, Sfânta Fecioară Maria. De câte ori privesc acest ştergar mi se umezesc ochii. Cu acesta, Mama, îmi ştergea lacrimile când eu, cocon mic fiind, făceam rele sau eram bolnav. Şi ţie „ştergar” al aducerilor aminte îţi închin gândurile mele:

Pânza ţesut-o Mama…
Mai păstrează-n firul ei
Albul iernilor cu lună
Şi zăpezi de ghiocei.
Pânza ţesut-o Mama…
Şi tresar din firul ei
Un sărut al ierbii crude,
Visul florilor de tei.
Dar mai stau ascunse-n pânză
Gânduri şi poveşti, o mie,
Veghea mamei şi o filă
Ca de basm: copilărie…

De meditat împreună (4)

Duminică, 27 iulie, după Sfânta Liturghie, am fost aşteptat în pridvorul Bisericii de o credincioasă, însoţotoarea unui copil internat la Spitalul „Dr. Radu Horea” din Vâlcele. Această femeie mi-a mărturisit că este însoţitoarea propriului ei copil, care înainte de bacalaureat, după o dispută în contradictoriu cu ea şi cu soţul, s-a aruncat de pe geam, de la etajul IV.
Această mamă extrem de îndurerată, m-a rugat să stau de vorbă cu copilul ei, căruia numai o minune dumnezeiască i-a salvat viaţa. Convorbirea cu acest tânăr, m-a făcut să scriu cele ce vor urma.

***

Copii sunt un dar de mare preţ pentru orice familie şi pentru orice societate din lumea aceasta: „Fericit omul care îşi va umple casa de copii, căci nu se va ruşina când va grăi cu duşmanii săi în poartă” (PS. 126, 5), spune psalmistul, iar Mântuitorul Însuşi ne îndeamnă să fim precum copiii şi ne asigură că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor (Ev. după Matei 18, 3).

***

Lipsa lor de răutate, curăţia şi puritatea lor sunt valorile pentru care Dumnezeu mai ţine lumea. Ei sunt nădejdea şi speranţa noastră de mai bine. Spre copii privim şi ne gândim la viitorul nostru. Din curăţia lor avem toţi de câştigat şi după nevinovăţia lor tânjim toţi. Aş dori ca toţi cei care avem copii să ne punem câteva semne de întrebare referitoare la situaţia lor în societatea de astăzi şi să-i privim din trei puncte de vedere: aşa cum sunt ei, aşa cum îi doreşte societatea să fie şi aşa cum ar putea ei să fie cu adevărat.

***

Întotdeauna copiii sunt precum copiii, cuminţia sau neastâmpăraţi, iar părinţii caută să le dea o educaţie după tradiţiile şi preceptele morale ale poporului nostru. În zilele noastre asistăm însă la o dramă de proporţii: părinţii, unii copleşiţi de grija zilei de mâine, alţii plecaţi la muncă în străinătate, încearcă atât cât pot ei să dea o formare adecvată copiilor însă nu îi pot proteja de influenţele negative ale unei societăţi tot mai vulgare şi mai agresive, devenită educatorul prin excelenţă al copiilor noştri.

***

Tot mai mult ne plângem de „copilul problemă”, de copilul obraznic, sfidător şi mai nou, depresiv. Ne cutremură valul imens de sinucideri din rândul copiilor şi adolescenţilor, ne mirăm de atâtea violenţe în şcoli, ne revoltă depravarea şi ţinuta tinerilor noştri şi, totuşi, noi ezităm să ne punem întrebările: Cine este responsabil de toate acestea? Ce putem face? Care sunt soluţiile ideale în creşterea şi educarea copiilor noştri?

***

Copiii sunt aşa cum sunt ca rezultat a ceea ce societatea doreşte ca ei să fie. Este adevărat, noi nu dorim deloc ca ei să fie aşa cum i-am descris şi totuşi, ceea ce le dorim copiilor noştri îi face, direct sau indirect, să fie ceea ce sunt. Pentru a înţelege aceasta, să observăm că în trecut părinţii îă împărţeau pe copii cel mult în copii buni şi copii răi şi căutau să-i facă pe toţi buni. Astăzi însă, pentru noi, copiii se împart în „copii doriţi” şi „copii nedoriţi”. Altădată, părinţii primeau de la Dumnezeu toţi copiii ca daruri ale Lui; astăzi îi primim doar ca rezultat al alegerii şi planificării noastre.

***

Toţi părinţii încearcă să le ofere copiilor o zestre materială şi spirituală, dar ce contează cel mai mult este însăşi „exemplul” vieţii lor. Nu bunurile materiale, ci valorile, nu lumea exterioară, ci lumea interioară, a sufletului, este ceea ce copiii primesc mai important de la părinţi. Prin naştere copiii nu doar ies din pântecele trupesc, ci mai ales intră în lumea sufletească a părinţilor lor. Dacă copiii sun aşa cum sunt, motivul nu se află în bunătăţile ori răutăţile lumii din afară, ci ale lumii dinăuntru a părinţilor lor.

***

Orice părinte normal doreşte să ofere ceeea ce are mai bun copiilor săi. Ce avem noi, părinţii, mai bun, care sunt lucrurile „mai bune” pe care ne străduim să le realizăm de obicei şi sperăm să le transmitem copiilor? Libertatea? Dar adesea suntem stăpâniţi de tot felul de patimi! Curajul? Facem de multe ori compromisuri numai să ne meargă bine! Sinceritatea? De câte ori nu suntem ipocriţi ca să ne impunem cu orice preţ în ochii celorlalţi! Curăţia? În câte familii nu există un cult al libertinajului sexual, al pornografiei, al adulterului şi divorţului? Iubirea? Câte duşmănii nu avem în familie şi în afara ei! Educaţia suprioară? În câte şcoli, abandonate în grija unui stat tot mai puţin responsabil pentru soarta acestui popor, nu înfloreşte consumul de tutun, alcool şi chiar droguri? Credinţa? Ne aducem aminte de Dumnezeu doar la necazuri! Dorim pentru copii un viitor mai bun? Dar noi nu le oferim prezentul, nu mai reuşim să le asigurăm prezenţa noastră, apropierea noastră!

***

Profesiune, serviciul, afacerile, munca în străinătate sunt indispensabile pentru bunăstare şi confort, dar să nu ignorăm preţul pe care îl plătim pentru acestea prin copiii noştri. Pentru că în familie nu există învăţământ şi educaţie la distanţă, am invitat în casele noastre un nou pedagog: televizorul. Dacă noi adulţii considerăm indispensabilă cultura mass-media intrată cu brutalitate în viaţa noastră, să nu ignorăm faptul că ea ajunge să formeze mintea copiilor şi să le determine comportamentul. Să nu ne mirăm atunci că distracţia devine pentru ei obiectivul principal al vieţii, că alcoolul, euforizantele, drogurile şi multe alte plăceri trupeşti li se par căile pentru dobândirea fericirii. Oricât de greu de refuzat, noi cei maturi trebuie să rezistăm ofertei mass-media şi să înlăturăm acest război nevăzut dus împotriva minţilor copiilor noştri, oferindu-le alternative prin care să le stimulăm lectura, jocul, dialogul, creativitatea, credinţa.

***

Răspunsul la întrebarea: „Cine este de vină pentru situaţia copiilor noştri?” nu este imposibil de dat. Atât noi, cu viaţa noastră interioară care lasă de dorit cât şi societatea consumistă în care trăim sunt factori determinanţi în educaţia copiilor noştri.

***

Noi vrem numai copii doriţi, dar noi părinţii suntem doriţi, adică părinţii care ar fi de dorit să fim? Cum ar trebui să fim noi pentru ca ei să fie aşa cum ar putea şi ar trebui să fie? Aştept răspunsul dvs. pe adresa redacţiei sau la parohia Vâlcele.

De meditat împreună (5)

Aşezate din vremi străvechi de către soboare vlădiceşti, formate din oameni ninşi de ani şi cu tălpile bătucite pe cărările şi urcuşul virtuţilor, posturile noastre creştineşti au un adânc rost în cultivarea sănătăţii trupeşti şi sufleteşti a credincioşilor. Orice eveniment mai deosebit din viaţa inşilor şi obştilor este aşteptat şi întâmpinat cu o anumită pregătire, într-o anumită ţinută. După gradul de pregătire se cântăreşte atenţia care se acordă evenimentului în cauză.

***

Timp de pregătire, mijloc de curăţire sau grijire trupească şi sufletească, în vederea întâmpinării cu cuvenita vrednicie a unor cu adevărat mari evenimente creştine, sunt şi posturile. Un astfel de eveniment deosebit pentru viaţa religioasă este şi Adormirea Maicii Domnului. Importanţa acestui eveniment pentru creştini nu poate fi cântărită cu nici un fel de măsură. Căci, Maica Domnului, care trăia în mijlocul oamenilor „adoarme” şi, totodată se înalţă la ceruri. Şade de-a dreapta Tatălui, de unde mijloceşte pentru noi credincioşii.

***

Postul Adormirii Maicii Domnului, ca de altfel toate posturile noastre, un alt lucru cu deosebire vrea să ni-l sublinieze, să nu-l amintească, să ni-l pună în faţă. Totdeauna, dar mai ales cu prilejul posturilor, în viaţa fiecăruia dintre noi trebuie să se vădească mai mult „omul de dinăuntru” – cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 3, 16), fiinţa noastră spirituală adică, mintea noastră sănătoasă. Totdeauna, dar mai ales în timpul postului, ni se cere în mod special activizarea sau punerea în mişcare a forţelor noastre sufleteşti; în viaţa fiecăruia dintre noi trebuie să fie mai văsit, mai simţit, mai cunoscut acel lucru minunat pe care poporul nostru îl numeşte atăt de frumos „Omenie”. Deşi greu de tradus prin bogăţia lui, putem spune totuşi că acest cuvânt înseamnă cât mai multă „esenţă umană”, cât mai multă viaţă sufletească, cât mai mult bine lucrat, cât mai multă cinste, cât mai mult echilibru, cât mai multă stăpânire de sine, cât mai multă cumpătare în toate: în gânduri, în grai, în comportare, în hrană, în îmbrăcăminte, etc.

***

Sfântul Vasile cel Mare, comentând unul din Psalmi, ne spune, că omul are un „cântar” CONSTRUIT ÎN ADÂNCUL LUI DE Creatorul, cu ajutorul căruia ne este cu putinţă să deosebim care este natura lucrurilor. Nimeni nu va putea spune în ziua judecăţii: n-am cunoscut binele, căci cântarul va vorbi pentru fiecare. Acest „cântar” este sufletul nostru, este conştiinţa noastră morală, a cărei activitate o simţim la fiecare pas.

***

Prin sufletul nostru suntem „chipul şi asemănarea” Ziditorului, prin el „noi toţi răsfrângem ca o oglindă slava lui Dumnezeu” – cum înţelept grăieşte Sfântul Apostol Pavel (II Cor. 3, 18). Prin sufletul, sau mai ales, prin gândirea sa, prin puterea sa creatoare, prin dragostea sa, prin blândeţea şi înţelepciunea sa, omul este cea mai scumpă comoară de pe pământ, cu nimic comparabilă, după cum ne spuneşi Mântuitorul: „ Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Ev. după Marcu 8, 37).

***

De starea noastră sufletească atârnă toate faptele noastre bune sau rele. „Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt şi nu se naşte patima fără gând”, spune Marcu Ascetul. Sau cum ne arată Mântuitorul când grăieşte că „ din prisosinţa inimii grăieşte gura. Omul cel bun din comoara cea bună a inimii scoate cele bune, iar omul cel rău din comoara cea rea scoate cele rele” (Ev. după Matei 12, 34-35).

***

Partea spirituală din noi, lăuntricul nostru, sufletul nostru, aşadar, este principiul călăuzitor al fiinţei noastre. De felul cum acest suflet îl cultivăm, îl formăm, depinde orientarea noastră, activitatea şi toate manifestările noastre, în munca pe care o prestăm, în relaţiile cu semenii noştri. Un creştin cu suflet mare, cu un interior bogat, cu o inimă plină şi caldă este totdeauna un om bun, un om de omenie, un om echilibrat, cumpătat, săritor, cinstit în toate ale sale..

***

Din acest motiv Mântuitorul se adresează cărturarilor şi fariseilor făţarnici spunându-le să cureţe „întâi partea cea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea dinafară” (Ev. după Matei 23,26). Cuvintele Lui sunt totdeauna adevărate şi netrecătoare: să curăţăm întâi lăuntricul nostru, fiinţa noastră spirituală, inima noastră, sufletul nostru şi atunci întraga făptură ne va fi curată. Este ceea ce spun şi Sfinţii Părinţi, Sfinţii Apostoli şi experienţa de veacuri a obştei creştine.

***

Umblaţi duhovniceşte, ne învăţă Sfântul Apostol Pavel, şi atunci poftele trupului nu le veţi mai împlini (Galateni 5, 16), conduceţi-vă după voia Domnului şi după legile sufletului, după povăţuirile minţii sănătoase şi atunci nu veţi deveni robi patimilor, pernirilor josnice, spre care adesea trupul nostru este înclinat să ne tragă. Şi toate acestea se pot realiza numai prin Post şi Rugăciune.

De meditat împreună (6)

Sâmbătă, 16 august, Biserica Ortodoxă Română, i-a sărbătorit pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan , Radu, Matei şi sfetnicul Ianache. Fiecare Român cu dragoste de Neam, trebuie să-i cinstească prin rugăciuni şi pioase reculegeri. Să ne amintim cum au murit aceşti Sfinţă Martiri, iar noi în ce măsură le-am împlinit Testamentul.

***

Plenipotenţiarul veneţian la Ţarigrad, Andrea Memmo, a fost de faţă, în dimineaţa lui 15 august 1714, la scena execuţiei lui Constantin Brâncoveanu Vodă şi a membrilor familiei sale, ucişi din porunca sultanului Ahmed al III-lea. În scrisoarea sa către dogele Veneţiei, plenipotenţiarul său raportează astfel: „Excelenţă, Duminică, 15 august, de dimineaţă s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui şi unui boier care-i era vister.

***

Încă de dimineaţă sultanul Ahmed se puse într-un caiac împărătesc şi veni la seraiul zis „Foişorul lui Jalikiosc”, pe canalul Mării Negre, în faţa căruia era o mică piaţă unde l-au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu. I-au pus în genunchi unul lângă altul, la oarecare depărtare. Un gâde le-a scos căciulile din cap şi sultanul întâi i-a mustrat făcându-i haini. Apoi le deteră voie a face o scurtă rugăciune.

***

Înainte de a se ridica securea asupra capului lor, au fost întrebaţi de vor să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al bătrânului Brâncoveanu răsună şi zise înspăimântat de această insultă: „-Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut. Să nu ne pierdem încă şi sufletele! Staţi tari şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi în seamă moartea trupului. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru acestea şi nu vă mişcaţi, nici nu vă clătinaţi din credinţa cea pravoslavnică, pentru viţa şi lumea aceasta”.

***

Ahmed, auzind aceste cuvinte, se făcu ca un leu turbat şi porunci să li se taie capetele. Gâdele înfiorător ridică securea şi capul marelui vistier Enache Văcărescu se rostogoli pe pământ. Apoi începu cu ucidrea copiilor, începând cu cel mai mare. Când gâdele ridică securea la capul feciorului cel mai tânăr al domnului, Mateiaş, de numai 12 ani, acesta se îngrozi de spaimă. Sărmanul copilaş, văzând aâta sânge de la fraţii lui şi de la Văcărescu, se ruga de sultan să-l ierte. Însă părintele său, Domnitorul Brâncoveanu, al cărui cap căzu la urmă, dojenindu-l pe fiul său îi zise: Din sângele nostru n-a fost nimeni care să-şi lepede credinţa, mai bine să mori în legea creştinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ”.

***

Copilaşul asculta şi, ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: Vreau să mor creştin, loveşte!”. La urmă îl uciseră şi pe Brâncoveanu. Excelenţă, îmi tremură pana când vă scriu cele ce am văzut. Toţi cei de faţă au plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş, tânăr tinerel, rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său, care se apropiase de al copilului, părând a-l îmbrăţişa.

***

Gâdele, stropit de sângele creştinesc, face un salut sultanului Ahmed şi se retrage. Sultanul, însoţit de plenipotenţiarii Germaniei, Austriei, Angliei, se ridică să plece. Văzându-mă cu ochi înlăcrimaţi – mărturiseşte la sfârşit Andrea Memmo – îmi spuse că regretă acum ceea ce a săvârşit”.

***

M-am întrebat şi mă întreb de multe ori de ce această dată - 16 august - nu este trecută în calendar cu literă roşie, ştiut fiind că sfinţii trecuţi cu literă neagră nu sunt consideraţi atât de importanţi. N-aş crede că nu ne dă voie cineva – mă gândesc la mai marii ortodoxiei – să ne trecem Martirii şi Sfinţii Neamului Românesc cu literă roşie. În „panteonul” meu sufletesc ei se află la cea mai mare cinste. Lor le dedic următoarele: Voievozii noştri nu muriră!/ Dorm în secularii arbori/ cu ochii mereu deschişi/ veghind moşia strămoşească,/ gata la tragerea clopotelor/ şi din morminte să pornească!

De meditat împreună (7)

Dimineaţa zilei de 29 august, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. M-am trezit foarte de dimineaţă. Îmi iau „Cartea de rugăciuni“ pentru a-mi face canonul. Rugăciunile dimineţii sunt foarte frumoase iar eu mă simt în formă. Spiritul nu mă lasă în pace ci mă îndeamnă să-mi fac „Rugăciuni“ personale. După multe zbatere lăuntrică, iată ce a ieşit.

***

„Doamne, această nouă zi este un „dar“ de la Tine. Nu ştiu ce conţine, ce mă aşteaptă, cu cine mă voi întâlni şi ce aştepţi Tu astăzi de la mine. De aceea, Te rog să faci cu mine fiecare pas, să-mi dai cuvintele potrivite pentru fiecare om în parte. Ajută-mă să reacţionez înţelept în orice situaţie. Dă-mi răbdarea şi dragostea pentru fiecare persoană întâlnită. Dar, mai presus de toate, ajută-mă să rămân în permanentă legătură cu Tine“.

***

„Tu eşti Creatorul universului. Tu eşti Împăratul împăraţilor. Tu eşti Domnul domnilor pentru veşnicie. Tu eşti ajutorul care nu vine niciodată prea târziu. Tu eşti Salvatorul din greutăţile cele mai mari. Tu eşti Tatăl care nu-şi părăseşte niciodată fiii. Şi, pentru toate acestea, Îţi mulţumesc, Doamne“.

***

„Doamne Dumnezeul nostru, tot pământul tău este bolnav de ură şi de răutate. Tu ne-ai făcut buni şi frumoşi ca îngerii Tăi, iar noi ne-am făcut răi şi urâţi înaintea Ta. Tu ne-ai zidit din dragoste curată, dar noi clocotim de mânie şi de răzbunare. Tu ne-ai făcut după chipul şi asemănarea Ta, iar noi le-am pierdut prin păcat. Am ajuns să ne mâncăm unii pe alţii ca fiarele câmpului. Suntem vinovaţi înaintea Ta, căci nu te iubim şi nu vrem să iertăm pe aproapele nostru.
Mântuitorule, vindecă pământul Tău cu dragostea Ta şi tămăduieşte lumea bolnavă de necredinţă şi de ură. Împacă Dumnezeule familiile dezbinate de ucidere şi de desfrâu şi smereşte inimile pline de mânie şi de îngâmfare. Împacă-ne şi uneştene pe toţi într-un cuget curat, prin Sfântul Tău Duh, ca să nu mai fie ură între părinţi şi copii, vrajbă între oameni, războaie între popoare, nici ateism pe pământ. Uniţi în cuget curat în toate zilele şi în tot locul să Te lăudăm şi să Te slăvim în veciul vecilor“.

***

„Dă, Doamne oropsitului pământ, înalta favoare a milei şi ajutorul Tău divin. Coboară la noi vremurile de aur pe care sfinţii le-au dus cu ei în slava împărăţiei Tale. Coboară la noi luminile aprinse de ei, şi stinse
de puţinătatea credinţei noastre. Ajută celor ce se străduiesc să împlinească lipsurile şi să dreagă spărturile Corabiei Bisericii Tale. Auzi-ne Doamne, auzi-ne“.

***

Şi toate acestea, pentru slava numelui Tău!

De meditat împreună (8)

Astăzi 10 septembrie se împlinesc optsprezece ani de când Mama a dorit să plece printre stele. Cât de mult îi duc „dorul” şi câte lacrimi vărs, numai bunul Dumnezeu ştie. De câte ori îşi serbează „aniversarea” printre stele şi eu aici pe pământ, în lumea celor „cu dor”, încerc să mi-o împrospătez cât mai mult, sărutându-i chipul din fotografie.

***

De când m-am despărţit de sat şi de casa părinţilor, nu mi-a fost dat să stau în preajma Mamei decât arareori şi clipe destul de puţine. Poate de aceea mi-e gândul de-a pururi la „Ea” şi-i port în suflet „Icoana” pe toate cărările vieţii.

***

Acum, când anii m-au trecut în după-amiza vieţii, am simţit nevoia s-o văd, s-o privesc, s-o contemplu în căminul cel vechi din satul natal, sat de dor şi de duh. Am găsit-o-n pridvor cătând spre uliţa ce m-a dus cu ani înainte în vâltoarea oraşelor mari. Mă aştepta acolo cu privirea-ncălzită de dorul copilului dus de mult în lume străină, la învăţătură.

***

Ne-am întâlnit. Am strâns-o la piept şi-am îmbrăţişat-o cu drag. Am sărutat-o pe amândoi obrajii şi-am privit-o-ndelung contemplându-i chipul atât de drag şi de scump mie.

***

Faţa sa, altădată îmbujorată, fină şi catifelată, pe care o alintam cu mânuţele mici, acum e-mpodobită cu beteală de nenumărate şi fine riduri ce coboară şi urcă pe relieful vălurit al obrajilor încărcaţi de anii trudiţi în muncă şi suferinţă.

***

Mamele n-ai ţinut „jurnale” şi n-au redactat memorii, dar au încrustat pe chipul lor întreaga existenţă a celor cărora le-ai dat viaţă. Obrajii Mamei sunt acum un „hrisov” nobiliar în care e-ncrustat, în alfabet unic, viaţa mea, cu toate urcuşurile şi căderile, cu toate bucuriile şi durerile.

***

Buzele-i, odinioară rumene şi calde, acum tremură uşor murmurându-mi numele mic cu sfială, iar ochii – neschimbate mărgăritare – mă-nvăluie-n lumina lor plină de iubire şi înţelepciune. Mâinile sale înăsprite de muncă şi ani, sunt simbolul generozităţii şi sudorii în lupta cu greutăţile vieţii.

***

Acesta este „Chipul Mamei” mele pe care-l port înlăuntrul meu, până când bunul Dumnezeu se va sătura de mine pe pământ şi mă va trece lângă Mama mea, printre stele.

De meditat împreună (10)

Miercuri, 10 septembrie, din pre plinul meu, mi-am inserat „sentimentele” şi „aducerile aminte” faţă de Mama mea, la 18 ani de când a binevoit să se mute printre stele. Îmi cer scuze cititorilor dacă am fost prea sentimental, dar ea a fost singura care a crezut în mine, într-o perioadă delicată a vieţii mele.

***

Pentru a putea „medita împreună” despre Mamele plecate printre stele, vă prezint „sentimentele” şi „aducerile aminte ale familiei Şaguna, la Marea trecere a Mamei lor. Locaşul lui Grabovsky n-a fost niciodată aşa de ticsit ca în ziua de 19 gerar a anului 1836. Creştinii stăteau îmbulziţi ca boabele în spice. În încăperea cea mai largă a casei erau aprinse toate făcliile. Omătul gros învăluise toată întinderea, iar în încăperea înflorită ei învăluiră cu o pânză de „albul crinilor” un „sicriu cernit” ce înfăţişa un trup ca de ceară.

***

Vântul şuiera sălbatic, prin văzduh, iar Preotul Ioan, cel cu suflet cald şi graiul dulce, începu în glas duios prohodul adormitei în Domnul: văduva Anastasia, nepoata bătrânului Grabovsky. Lângă racla ei încercuită de sfşnice şi scăldată în lumină, vegheau istoviţi de durere unchiul trist şi fiii ei nemângâiaţi.

***

- Bătrânul Grabovsky şoptea cu glasul frânt: „Te duci, înger ocrotitor al casei mele!... Te duci după viaţă de jumătate de veac numai!... Şi-un sfert de veac de văduvie!... Te duci, nepoată dragă, şi mă laşi acum, când tot mai greu m-apasă povara bătrâneţelor şi tot mai aproape-i vremea neputinţelor!”

***

- Monahia Ecaterina – sora lui Şaguna – suspina singură: „O, mama mea cea dragă, mama mea cea dulce, fiica ta Ecaterina, cea închinată slujbei Domnului, te cere şi te chiamă să n-o laşi orfană, ci să o iei cu tine în lumea liniştei depline!”

***

- Fiul Evreta, întâinăscutul la viaţă şi la credinţa strămoşească, se cucereşte înaintea ta spunându-ţi: „tu inimă de sfântă, iartă-mă dacă n-am putut lucra atâta pentru tine, cât ai jertfit tu pentru mine!”.

***

- Anastasiu, cel mai tânăr, numit în călugărie Andrei, nici nu şoptea, nici nu suspina, ci stătea neclintit, ca o cruce la un căpătâi de mormânt. Înalt de-un stânjen, drept ca un stâlp de pridvor bisericesc, la cei 28 de ani; svelt ca un sfeşnic, la cei trei ani de schimnicie călugărească; cu barba lui mare de pustnic şi-n anteriul larg de anahoret, părea o arătare din altă lume, care se ruga: „Odihneşte, Doamne, sufletul ei, în loc luminos, în loce cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, scârba şi suspinarea. Ascultă-i şi împlineşte-i rugăciunea, căci buna şi osârdica mea mamă, lumina feţei Tale, a dorit „verdeaţa vredniciei, a căutat şi a vâslit pe „marea vieţii” înălţată de viforul ispitelor şi necazurilor, odihna n-a cunoscut, dar de durere, scârbă şi suspinare multă parte a avut, şi crucea acestora, din tinereţe până acum, ca jugul a purtat…”.

***

- Ieromonahul Andrei continua: „Colindat-a, biata, pe la porţile atâtor curţi pământeşti, dar glasul ei nu s-a auzit, cum nu s-aude glasul unei oi rătăcite. Nu cerşea nici bani, nici pâine, nici milă, numai sfânta dreptate. Cu mine de-un an în braţe, cu sora de trei ani, de mână şi cu fratele Evreta, de şase ani, după dânsa, bătut-a cu lacrimi în ochi, în uţa preabunului din Mişcolţ, rugându-l în „grai înmuiat” de durere, să nu-i prigonească „pruncii” ei. Întâlni însă „urechi înfundate”.

***

- Toţi fraţii – continua Şaguna - prin tine ne-am arătat „fiii luminii”, întăriţi pe piatra mărturisirii Tale. Ce arsură îţi mai topea inima toată vremea, când ne ştiai primejduiţi de păstorirea „duhovnicilor raşi la faţă”! Cum îţi aprindeai candela când trebuia să plecăm la „biserica legii străine” şi cum îţi vărsai rugăciunea către Domnul la vreme de primejdie. Cum te găseam adesea în genunchi, cu pălmile încleştate, cu faţa brăzdată de lacrimi şi cu gura în rugăciune, pentru noi!... Câtă linişte şi câtă mulţumire îţi oglindea fiinţa în dumineci şi sărbători, când ne puteai duce la „sfânta slujbă a răsăritului” şi când ne vedeai pe toţi trei îngenuncheaţi, cu mâinile încrucişate în faţa altarului străbun!”

***

- „Cum zace în sicriu frumuseţea cea zidită după chipul lui Dumnezeu, tristă şi nemărită – ofta ieromonahul Andrei. S-a mutat prin moartea trupului mult pătimitor la viaţa duhului întru lumina feţei Tale Doamne şi întru îndulcirea frumuseţii Tale!”.

***

- Rând pe rând se aplecară cei mai apropiaţi ai „odihnitei” să-i dea cinstea cea mai de pe urmă, căci „iese din rudenie”. S-apleacă şi ieromonahul Andrei, încet şi blând, sărută fierbinte fruntea ei rece, subt care au svâcnit atâtea gânduri pentru fericirea lui şi mâinile ei încremenite, care sârguitu-s-au atâta pentru binele lui. Şi pe când „lacrima genei” se prelingea pe „podul palmei” ei subţiate, fiul cel bun făcea în sufletul său curat legământul: „Mamă, o dulce mamă, lângă ţărâna ta înălţa-voi strajă de marmură, iar pentru sufletul tău cel ales înălţa-voi prinos neprihănit din viaţa mea. Tu mi-ai dat-o… eu ţie ţi-o închin… Şi pe tine Aceluia, pe care fără încetare L-ai iubit şi L-ai slujit…”.

***

În ceea ce mă priveşte, după lecturarea gândurilor lui Şaguna, Îl rog pe Mântuitorul Hristos să-mi considere următoarele: „În liniştea credinţii şi plângerii senine/ Mărturisesc Iisuse că-n van te-am răstignit;/ Şi dacă-n silnicie pe culmi Te-am răstignit,/ Doresc să înviezi a treia zi în mine”.

De meditat împreună (11)

În Postul Sfintei Mării şi a Înălţării Sfintei Cruci, foarte mulţi credincioşi din Vâlcele şi împrejurimi vin să se spovedească. Cu această ocazie dar şi cu alte prilejuri, le reamintesc ce este „păcatul” şi care sunt „urmările” lui.

***

„Păcatul” este călcarea legii lui Dumnezeu, călcare voită sau nevoită, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cu fapta, cu cuvântul, cu gândul. Păcatul este necinstirea adusă lui Dumnezeu, ocară, dispreţuire, defăimare, nerecunoaştere şi vătămare adusă fiinţei Dumnezeieşti, dintr-un sentiment egoist.

***

„Păcatul” este necredinţă şi neîncredere în Dumnezeu, în Legea Lui şi prea multă credinţă în sine, până acolo ca omul să-şi fie singur lege, pentru că de îndată ce ai călcat legea lui Dumnezeu, ai urmat o altă lege, fie a ta, fie a diavolului.

***

„Păcatul” este a doua răstignire adusă Mântuitorului, căci prin păcat se reînnoiesc toate batjocurile de altădată şi toate bătăile primite. Piroanele, suliţa, spinii, prin păcat Mântuitorul le simte din nou. Acum însă nu mai sunt bătute de cei ce-L defăimau şi strigau: „Să se răstignească, să se răstignească…”. Acum îi sunt administrate de cei ce zic că cred în El, că-i urmează poruncile, că-L iubesc. Acum Îl scuipă în faţă cei ce sunt botezaţi, acum cununa de spini I-o pun cei ce se numesc creştini, acum Îi dau palme, acum Îi bat piroanele, acum Îl împung cu suliţa cei pentru care a suferit batjocuri şi bătăi şi pentru care şi-a dat sângele Său pe Golgota pentru ca să-i facă fii ai lui Dumnezeu, pentru ca să le deschidă Raiul, să sfărâme moartea şi să dărâme Iadul.

***

„Păcatul” este îndepărtare de Dumnezeu şi în schimb apropiere de diavol, este îndepărtare de casa Tatălui şi păzire în ţară străină a porcilor diavolului. Pentru că suntem robi aceluia căruia îi slujim (Ioan 8, 34), păcatul înseamnă robia diavolului. Când păcătuieşti nu mai socoteşti ceea ce a făcut pentru tine Dumnezeu, nu-I mai eşti fiu, şi nu te gândeşti la dreptatea Lui, care va pedepsi pe cei ce păcătuiesc împotriva Voii Lui.

***

Prin „păcat” toate lucrurile lui Dumnezeu sunt pornite împotriva scopului pentru care au fost făcute. „Gura” n-a fost făcută de Dumnezeu ca să înjurăm cu ea, să bârfim şi să blestemăm pe aproapele, ci gura a fost făcută ca să vorbim lucruri folositoare sufletului. „Mintea” nu ţi-a dat-o Dumnezeu ca să gândeşti argumentele care te îndepărtează de Dumnezeu, ci ca să găseşti argumentele care te apropie. „Ochii” nu au fost făcuţi spre a privi ceea ce aduce vătămarea sufletului, ci spre a vedea creaţiile lui Dumnezeu şi spre a-I aduce mulţumiri. Tot aşa „urechile”, „mâinile”, „picioarele” n-au fost create spre a ne îndepărta de Dumnezeu.

***

Urmările păcatului:
1. Prin păcat pierdem darul cel mai presus de fire ce-l avem de la Dumnezeu.
2. Prin păcat Duhul Sfânt este luat de la noi şi nu mai suntem recunoscuţi fii.
3. Prin păcat pierdem fericirea veşnică a raiului; pierdem posibilităţile unirii cu Dumnezeu şi petrecerea împreună cu sfinţii; pierdem lumina veşnică şi odihna.
4. Câştigăm iadul cu focul cel nestins şi cu întunericul cel ce este totdeauna.
5. Prin păcat pierdem toate bunătăţile pe care le-am făcut înainte, căci Dumnezeu te va judeca în ceea ce te va găsi făcând.
6. Prin păcat pierdem ajutorul lui Dumnezeu.

***

Dumnezeu a ştiut dintru început neputinţa noastră şi ne-a dat posibilitatea curăţirii de păcate. El a ştiut că omul cât va trăi va păcătui şi că, fără de greşeală nimeni nu este, de aceea spune ucenicilor Săi: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în Cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în Cer”, cuvinte prin care se instituie Taina Spovedaniei.

***

„Spovedania” – urmată de Sfânta Cuminecătură – este o baie din care sufletul scăldat este uşurat de greutate şi curat de murdăria păcatelor, o baie în care se spală şi se pierd toate întinăciunile şi greşelile noastre. „Spovedania” este o doctorie care vindecă sufletul rănit de demoni, o doctorie ce strică otrava păcatului. „Spovedania” pregăteşte sufletul şi trupul nostru pentru primirea Sfântului Trup şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos. „Spovedania” redă pe „OM” curat lui Dumnezeu.

De meditat împreună (12)

Să fii iubit este o bucurie omenească, să iubeşti este un dar divin. Să iubeşti şi să fii iubit este Raiul. Să nu iubeşti şi să nu fii iubit este Iadul. Dragostea este fundamentul şi principiul-motor al credinţei creştine. Căci – nu-i aşa? – dacă dragoste nu e, nimic nu e. Şi cum ştim, credinţa creşrină nu e filozofie, nu e o invenţie intelectuală, ci îşi găseşte temeiurile în realitatea transcendentă. Din dragostea Sa, Dumnezeu l-a creat pe om, iar după cădere, tot din iubire nemărginită, i-a dat omului „Poarta” de salvare – pe Fiul Său. În schimb, ne cere doar dragoste: faţă de El şi de semenii noştri. Însă, lumea se află într-o criză majoră, care îi poate provoca sfârşitul.

***

Marii noştri duhovnici au pus demult diagnosticul acestei lumi: suferă de lipsa dragostei. Omul fuge de dragoste cu program, cu metodă. Deşi deplânge absenţa dragostei, caută să se ţină departe de chipurile iubirii: agape (iubire spirituală – la care ne cheamă Hristos şi cu care Dumnezeu însuşi iubeşte lumea), sorge (iubirea familială), philia (ataşamentul sau prietenia) şi eros (iubirea sexuală). Da, până şi de eros fuge omul modern, căutându-şi nu împlinirea rostului ci satisfacerea poftelor, care se cheamă curvie.

***

Dacă în lume n-ar fi atât de puţină dragoste, Răul n-ar avea atâta spor. Crimele, avorturile, agresiunile de tot soiul, uneltirile, vrăjmăşiile, pizma, bârfa ar fi topite de puterea dragostei. Cât de frumos vorbeşte despre dragoste Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, 1-1-13: „Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.

***

Fără dragoste, cum să aşteptăm bunătate şi cum să consimţim la jertfă? Fără dragoste suntem nişte bieţi schilozi, suferind de frică; ne temem unii de alţii, ne furişăm prin viaţă, fără curajul de a o trăi pe deplin, ne ascundem sentimentele, ni le inhibăm pentru a nu suferi, căci ni se poate răspunde cu zeflemea, cu cinism sau cu răutate.

***

Priviţi în jurul vostru şi veţi vedea oameni înspăimântaţ! Politeţea, surâsul fals, „toleranţa” nu ţin loc de iubire şi nici nu pot camufla cu adevărat spaima. Ceea ce uneori îndrăsnim să numim iubire este fie un surogat, fie o părere. Desigur, mu toţi suntem aşa, însă asta este nota dominată. Şi sunt semne că va fi mai rău. Ştiu că tabloul e dezolant şi deznădejdea va adulmeca, dar întotdeauna există o soluţie. Pentru cei maturi, Biserica. Pentru copii, în principal tot Biserica. În Biserică vă veţi regăsi dragostea pierdută. Acolo veţi descoperi sau redescoperi iubire. Şcoala, poate şi trebuie să fie şi ea o călăuză pe calea iubirii, deşi, dacă ne raportăm la starea deplorabilă a sistemului nostru de învăţământ, şansele par reduse la zero.

***

Acolo unde nu vor răzbi Biserica şi Şcoala, ne rămâne nădejdea în mamele creştine. Parafrazându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur, părintele Iustin Pârvu, stareţul de la Petru Vodă-Neamţ, spune: „Daţi-mi mame creştine şi veţi avea o lume mai bună!”. Mamele creştine vor şti să facă oameni întregi din pruncii lor învăţându-i să iubească.

De meditat împreună (13)

În cele ce vor urma, doresc să vă prezint „glasul copilului înainte de avort”, aşa cum mi-l dictează propria conştiinţă. De ce abordez acest subiect? Pentru că sunt îngrozit de numărul mare de avorturi făcute de femeile române – flori alese din „Grădina Maicii Domnului”! Deci, vă rog să fiţi cu luare aminte la cele ce vor urma, şi să medităm împreună.

***

„Dragă Mamă, sunt fiul tău, alcătuit din suflet şi trup, persoană vie, adăpostită lângă inima ta. Sunt fiul tău, şi-mi întreţin viaţa cu sângele tău, deci, tu eşti adevărata mea mamă. Glasul meu nu se aude, dar el există şi simt acest lucru cum simt că am gură şi limbă, ochi şi urechi, cap şi trup, mâini şi picioare.

***

Cu acest glas vreau să-ţi vorbesc. Mă găsesc într-un moment unic al existenţei mele şi nu pot să nu-ţi strig conştiinţa. Ştii mai bine decât mine că sunt pe punctul de a fi ucis. Vai, ce crudă nefericire, ucis de propria mamă! E prea târziu să vorbesc în cugetul tău? Nu vreau decât un singur lucru: vreau să trăiesc. Sunt fiinţă şi mie dragă viaţa. Te implor scumpă mamă, lasă-mă să exist! Nu-mi lua lumina zilei şi bucuria existenţei! În sânul tău sunt în locul cel mai sigur şi liniştit, de ce nu vrei să mă ocroteşti? Mă aflu în acest rai pământesc, dintr-o rânduială divină, de ce-mi iei dreptul la viaţă?

***

Mă îndrept, mai întâi spre inima ta. Îţi cer înţelegere, şi-ţi caut iubirea. Niciodată sensul vieţii nu apare mai limpede şi mai deplin decât acum când mă porţi în pântece. Niciodată făptura ta nu este mai încercată de o mai aleasă măreţie decât acum când mă aflu şi eu în ea. Eşti sfântă prin prezenţa mea, eşti sfântă prin jertfa pe care o faci pentru existenţa şi dezvoltarea mea, eşti sfântă prin devotamentul pe care-l arăţi fiind însărcinată cu mine. Nu renunţa numele sfânt de mamă, care face ca sufletul tău să fie rug de iubire. Nu renunţa la acest titlu care te onorează înaintea tuturor oamenilor cinstiţi şi credincioşi. Nu te pierde şi nu te teme de viaţa mea şi nu fi rece ca un bloc de gheaţă. Dar mai ales, nu păta cu sânge nevinovat ceea ce ai mai de preţ, ceea ce ai mai nobil şi imaculat, în adâncul fiinţei tale.

***

Nu pot să nu mă adresez şi conştiinţei tale. Am speranţa că glasul meu va pătrunde în ea ca o rază de lumină. Eşti într-adevăr conştientă de ceea ce te-ai hotărât să săvârşeşti? Vorbeşti dintr-o certitudine sau siguranţă deplină? Oare chiar aşa îţi spune conştiinţa? Eu ştiu mai bine decât tine, te ascunzi în dosul conştiinţei altora, adică a celor care şi-au pierdut de fapt limpezimea conştiinţei, îndemnându-te împotriva mea!

***

Unii dintre aceşti potrivnici ai mei îţi şoptesc, sau chiar strigă spunându-ţi că eu nu aş fi om, că nu aş avea o viaţă proprie, deci pot fi avortat. Nu, mamă, nu categoric. Nu te lăsa îşelată. Eu sunt o parte din tine în pântecele tău, sunt viaţă şi sunt persoană, am suflet şu am trup, sunt făptură vie şi sunt izvor de existenţă de sine stătătoare. Nu ai aflat că astăzi se fac însămânţări artificiale? Desigur, aceştia sunt independenţi de părinţii din care provin.

***

Alţi potrivnici mai spun că eu aş fi un simplu embrion, fără suflet viu şi nemuritor, care poate fi suprimat oricând. În numele acestei presupuneri, mă poţi omorî pe mine, dar atunci poţi omorî pe oricine. Dacă nu există suflet, nu există nici crimă. Ai vrea să fii omorâtă şi tu, poate în locul meu, pe baza faptului că omul nu ar avea suflet? Mamă, omul are suflet. Eu nu vreau să mori niciodată! Tot aşa potrivnicii mei îţi mai spun că nu aş fi om decât după ce m-ai naşte şi aş fi conştient de mine însumi. Aşa, ai avea negreşit dreptul să mă arunci.

***

Dacă vei fi cu băgare de seamă, luând aminte la tine, vei constata că propria ta conştiinţă te opreşte a săvârşi crima avortului. Ea nu-ţi îngăduie să te atingi de sufletul meu, pentru că el nu este un obiect în proprietatea ta, nu este un lucru de vânzare. Dimpotrivă, eu sunt în primul rând proprietatea lui Dumnezeu şi din partea Lui am dreptul absolut de a mă naşte. Şi pentru mine Dumnezeu a rostit cuvintele acestea: „Înainte de a fi ieşit din pântecele mamei tale, te-am sfinţit” (Ieremia 1, 5).

***

Dragă mamă, în încheiere, îţi mai spun doar atât: când glasul meu de acum va înceta pentru că m-ai omorât, va apărea un alt glas! El îţi va aduce aminte necontenit de „crima” săvârşită, care te va apăsa ca o vină de neiertat!”

De meditat împreună (14)

Mulţi cred că, micuţa făptură plămădită în trupul mamei nu ştie şi nu simte nimic atunci când se hotărăşte să plece pe drumul avortului, dar se înşeală. Un mare medic american, director al unei clinici în care se efectuau 30.000 de avorturi pe an, a realizat filmarea cu ultrasunete, a avortului unui făt de trei luni. Filmul dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că fătul simte apropierea şi ameninţarea instrumentului ucigaş al avortului. Ca urmare, el se mişcă agitat, bătăile inimii cresc de la 140 la 200 şi, încercând parcă să se salveze, deschide larg gura ca într-un strigăt, strigăt mut, pentru că nimeni nu-l aude. Chiar aşa a fost intitulat filmul respectiv: „Strigăt mut“. În
multe ţări, femeilor care se prezintă pentru avort le sunt înfăţişate secvenţe din acest film, şi ca urmare, îngrozite de realitate, renunţă la planul ucigaş.
___
Avortul este unul dintre păcatele mari care aduc mânia lui Dumnezeu peste noi toţi, iar femeia care nu moare în timpul avortului este ca şi cum s-ar omorî singură, iar după canoanele Sfinţilor Părinţi, Biserica nu are voie să facă rugăciuni pentru sufletele lor, acesta fiind un păcat împotriva Sfântului Duh. De aceea este total greşit a se scrie pe pomelnic la morţi „copii din lume fără nume“.
___
Avortul este un păcat strigător la cer şi aduce pedeapsa lui Dumnezeu şiîn viaţa aceasta, dar mai ales după moarte dacă femeia nuşi mărturiseşte păcatul prin spovedanie. Pedeapsa imediată este uneori chiar moartea, iar alteori neputinţa de a mai aduce pe lume alţi copii sau boli asupra celorlalţi copii şi a părinţilor, neînţelegeri între soţi şi altele. Păcat au însă şi cei ce îndeamnă la săvârşirea avortului - soţi, mame, prieteni-, precum şi cei care săvârşesc avorturi - medici, asistente sau farmacişti care dau medicamente contra concepţiei.
___
Păcatul uciderii de prunci îndepărtează femeia de Sfânta Împărtăşanie, pentru o vreme până îşi face canonul de pocăinţă. Dar, Harul şi Mila lui Dumnezeu, care nu voieşte moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu, a rânduit şi pentru ucigaşii de prunci, canonisiri şi leacuri sufleteşti pentru mântuirea lor din prăpastia pierzării în care s-au prăbuşit începând cu mărturisirea în faţa duhovnicului şi împlinirea canonului dat.
___
Pentru a vă învrednici de iertare, trebuie să vă plângeţi păcatul şi să faceţi o aspră pocăinţă toată viaţa, precum împăratul David care spunea: „...şi păcatul meu înaintea mea este pururea“. Mântuitorul spune: „ Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia“ (Ev. După Matei 5,4). Se referea tocmai la lacrimile căinţei, la părerea de rău pentru că, prin păcat, l-am supărat pe Dumnezeu. Aşa au plâns fiul risipitor, femeia păcătoasă care a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimi, regele David care şi-a pus toată durerea sufletului în strigătul de iertare: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta“ din psalmul 50, lăsându-ne peste veacuri un model de pocăinţă. Vremea de acum este vremea pocăinţei, este timpul milei lui Dumnezeu, să n-o pierdem!
___
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Păcatele tale sunt scrise în cartea vieţii, iar lacrimile tale sunt buretele ce le şterge. Vărsaţi şiroaie de lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul să se milostivească spre voi şi să vă ierte“. Dacă tu îţi aduci aminte de păcatul tău şi-l vei plânge „cu amar“ ca Sfântul Apostol Petru, bunul Dumnezeu te va ierta, pentru că zice: „Eu sunt Acela care şterg păcatele tale şi nu îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale“
(Isaia 43,25).
___
Pentru că s-a întinat pământul cu sângele copiilor nenăscuţi, nu poate fi curăţit decât prin lacrimi de păreri de rău, rugăciune, post, pocăinţa de fiecare zi prin rugăciune, şi „roade vrednice de pocăinţă“, adică naşterea de alţi copii, creşterea de copii orfani, milostivenia faţă de văduve, orfani şi săraci, sfătuirea altor femei să nu facă avort şi alte fapte ale milei sufleteşti - au putere curăţitoare şi răscumpărătoare. „Deci, pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre“ (Fapte 3,19). Numai aşa ne putem apropia de Dumnezeu.
___
Nici un moment nu trebuie să ne uităm păcatul, pentru că dacă noi nu-l vom uita, atunci Dumnezeu îl va uita; dacă noi singuri ne vom pedepsi, Dumnezeu ne va ierta. Să ne smerim mereu sufletele şi de vom avea întotdeauna în faţă fărădelegea noastră, „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi!“.

De meditat împreună (15)

„Femeie mioritică”, dacă nu vei părăsi acest păcat, ţara va ajunge rău, familiile se vor destrăma, pierzându-şi scopul dat de Dumnezeu, iar duşmanii şi străinii ne vor putea lovi uşor. Ţara a fost mulţi ani sub stăpânire străină şi poporul a avut o viaţă foarte grea dar familiile credincioase aveau câte 6-10 copii, chiar dacă-i creşteau cu multă osteneală.

***

Copiii constituie singura alternativă în perpetuarea speciei umane, a unei naţiuni şi a fiecăruia dintre noi, şi cel mai important stimulent în progresul omenirii. Odinioară copiii erau cea mai mare fericire a unei familii, azi însă se caută numai plăcerile şi comodităţile. Familiile numeroase au dat ţării oameni de mare valoare – medici, savanţi, scriitori, compozitori şi chiar genii – dacă ne gândim numai la Iorga şi Eminescu.

***

„Femeie mioritică”, lasă copiii să se nască, noi omorî nici prin pază, nici prin medicamente şi mai ales prin avort. Când s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul, rudele şi vecinii, văzând minunile ce-au însoţit acea naştere, se întrebau: „Ce va fi, oare, copilul acesta? Poate un descoperitor de taine din univers sau un erou al neamului! Sau toiagul bătrâneţelor noastre!”. Şi mai ales, nu uitaţi că: „Fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui. Fericit este omul care-şi va umple casa de copii” (Psalmul 136, 3, 5). Părinţii, prin naşterea şi creşterea copiilor aduc lui Dumnezeu o jertfă bine plăcută, se fac purtători de cruce, iar crucea este „o cale” ce duce la mântuire. „Femeia se va mântui prin naştere de copii” (I Timotei 2, 15) spune Sfântul Apostol Pavel.

***

„Femeie mioritică”, jertfeşte-te pe altarul familiei născând şi crescând copii pentru că părinţii ce îşi omoară pruncii îşi nimicesc singuri continuitatea vieţii şi pomenirea lor pe acest pământ. Lăsaţi plăcerile trecătoare, răbdaţi necazurile acestei vieţi, luptaţi cu bărbăţie pentru înmulţirea neamului nostru. Dumnezeu ne-a făcut în acest scop ca să implem pământul şi să-l stăpânim. Să căutăm a ne arăta vrednici acestei meniri dumnezeiesşti, pentru ca să nu auzim în ziua judecăţii: „Depărtaţi-vă de la mine cei ce aţi lucrat fărădelegea!” (Matei 7, 23). Rugaţi-vă neîncetat Bunul Dumnezeu să vă ierte acest mare păcat şi cereţi ajutorul Maicii Domnului că este o caldă rugătoare pentru mântuirea celor păcătoşi, ca să fiţi izbăvite de chinul cel veşnic.

***

„Femeie mioritică” îţi prezint spre meditare spicuiri din interviul cutremurător al doctorului Stojan Adasevici din Belgrad, acordat revistei „Argument” din 23 februarie 1996. Interviul a apărut sub titlul: „În cabinetul meu am ucis un oraş ca Smedevo, fără să ştiu ce fac”. Iată o parte din acest interviu:

- „Dr. Adasevici, sunteţi un cunoscut specialist în obstetrică-ginecologie din Belgrad, dar din 1998 nu mai faceţi avorturi. O dată aţi afirmat: „Am ucis un oraş ca Smedevo”.

- Am ucis fără să ştiu ce fac. Dar am înţeles că nu am dreptul să ucid, nici ca soldat, nici ca ginecolog şi cu atât mai puţin ca „ucigaş plătit” care aşteaptă după colţ. După legea creştină n-am dreptul să ucid fiinţa umană, născută sau nenăscută. În viaţa umană există schimbări cantitative şi calitative. Una dintre schimbările calitative este începutul vieţii umane, prin unirea a două celule, masculină şi feminină, într-o singură fiinţă. Când vedeam aceasta înţelegeam că din momentul fertilizării, până la moarte, fiinţa umană este aceeaşi.

- Aţi încetat avorturile. Vreun fapt concret a avut influenţă asupra deciziilor dumneavoastră?

- S-a întâmplat când cineva dintre rudele mele a venit cu logodnica lui. Când am început să fac acest avort, la început am scos mâna care a căzut pe masă, care era plină de tinctură de iod, şi mâna a început să se mişte deoarece un nerv a căzut în tinctură şi astfel a dat comanda mâinii să se agite. Înainte de a-mi continua lucrul am găsit ceva pe dibuite şi mi-a trecut prin minte: nu mi-ar plăcea să fie un picior. De fapt era un picior. Mi-am concentrat toată atenţia să nu cadă în alcool. Dar în acel moment, ceva s-a răsturnat şi câteva instrumente au căzut cu zgomot. Am tresărit şi am scăpat piciorul care a căzut pe masă şi nervul a atins alcoolul. Acum şi piciorul se mişca. Am continuat şi am prins din nou ceva. Era inima care zvâcnea. Şi acum, după atâta timp, îmi amintesc că o soră m-a întrebat dacă mă simt rău. În faţa mea zăcea inima care mişca. Vedeam mişcările piciorului şi mâna care se contracta. Numai cu vreo zece minute înainte, pe ecranul ecografului văzusem totul funcţionând… Din acel moment m-am cutremurat şi am înţeles că Avortul este într-adevăr Ucidere!!!!

De meditat împreună (16)

„Femeie mioritică”, în cele ce urmează îţi voi prezenta urmările sufleteşti şi trupeşti ale avortului. Iată ce mi-a mărturisit o tânără mamă care a făcut multe avorturi: „Sunt nefericită. Nu am cuvinte pentru a mărturisi cât de mult regret hotărârile luate. Îmi revine mereu în memorie imaginea micului embrion de 7 cm lungime care dădea din mâini şi picioruşe”.

***

O altă mărturisire: „Am vrut să-mi trăiesc viaţa. Dar datorită avorturilor, am pierdut-o. Mi-am pierdut liniştea interioară, bărbatul cu care era să mă căsătoresc, primul meu copil. Îmi voi procura droguri care să-mi năucească mintea şi voi deveni dependentă de ele. În vis copilul îmi rupe lanţul de perle. Caut să le strâng înapoi laolaltă, dar una totdeauna lipseşte. De când l-am „dat afară” nu mai văd zi bună”!

***

Avortul nu înseamnă sfârşitul ci începutul unor noi şi grele probleme. Odată cu un avort, încep adevăratele dificultăţi. Avortul nu înseamnă numai moartea unui copil. Din cauza lui, femeile suferă trupeşte şi sufleteşte. Stă în caracterul femeii să dea viaţă şi să ocrotească viaţa fiinţei căreia i-a dăruit-o. A ucide un prunc încă nenăscut este împotriva instinctului matern cu care ne naştem. De aceea un avort nu înseamnă rezolvarea tuturor problemelor. Copilul ucis rămâne mai departe în amintirea femeii iar acest gând o va însoţi toată viaţa.

***

Nu există avort fără remuşcări cât de mici. Psihiatri, psihoterapeuţi şi medici observă urmările diferitelor boli psihice la femeile care au ucis prin avort:

- anxietate şi coşmaruri (prăbuşire în prăpastie, urmăriri, copil născut mort, copii mutilaţi sau înfometaţi), frică de moarte, ca pedeapsă pentru păcatul săvârşit;

- insomnii, stări depresive cu tendinţă de suicid, crize isterice, probleme sociale, probeleme familiale, tulburări neuro-vegetative, psihoze, etc.

***

Adeseori, aceste tulburări psihice sunt însoţite de tulburări organice: tulburări de ritm cardiac, labilitate a tensiunii arteriale, migrene, lipotimii, tulburări digestive sau tulburări sexuale. În multew cazuri aceste boli sunt terapeutico-rezistente, de aceea sunt greu sau deloc vindecabile. Psihologii sau psihoterapeuţii avertizează că urmările unui avort sunt dintre cele mai grave şi duc uneori la epuizare totală.

***

„Femeie mioritică”, în continuare îţi prezint urmările trupeşti ale unui avort care pot surveni în timpul executării manevrelor abortive:

- Peforaţii – în timpul executării manevrelor abortive pot surveni ruptura, perforaţia pereţilor cavităţii uterine datorită fragilităţii acestora în timpul sarcinii. Urmări: hemoragii masive, hemoragie internă, peritonite. Câteodată este necesară intervenţia chirurgicală de urgenţă pentru îndepărtarea uterului.

- Alte urmări ale unei hemoragii masive sunt: incapacitatea uterului de a se contracta, transfuzia de sânge sau histerectomia totală (îndepărtarea totală a uterului) care sunt măsuri de primă urgenţă.

- Incidente şi accidente ce pot surveni în timpul anesteziei locale: reacţii alergice la medicament, chiar dacă acesta este dozat corect şi poate duce la şoc anfilactic, insuficienţă respiratorie şi moarte.

- Complicaţiile care pot să apară în timpul anesteziei sunt din cele mai variate şi pot duce până la urmă la pierderea cunoştinţei, stop cardiac sau respirator. De necesitate imediată este reanimarea pacientei.

***

Urmări: imediate:

- Infecţii ale uterului sau trompelor uterine ce pot duce la moarte prin septicemie. Tromboze sau embolii.

***

Urmări tardive:

- În urma vindecării după infecţia uterină sau a trompelor poate să apară sterilitatea primară datorită „închiderii” ireversibile a ambelor trompe. Acest lucru se întâmplă cu atât mai mult cu cât avortul este al unei prime sarcini.

- Avortul spontan - infecţiile pot produce modificări ale uterului sau ale colului uterin care determină avortul spontan şi deci sarcina nu mai poate fi dusă la termen.

- Insuficienţa unei anumite porţiuni a colului uterin duce de asemenea la avortul spontan.

- Dezvoltarea anormală a unei viitoare sarcini datorită unor modificări uterine.

- Eritroblastozele apar atunci când testul factorului Rh nu s-a efectuat în prealabil. Metoda se bazează pe aceea că la o femeie Rh negativ cu soţul Rh pozitiv copilul va fi Rh+. La a doua sarcină are loc reacţia antigen-anticorp care pune în pericol viaţa copilului.

- Sarcinile următoare sunt afectate prin sângerări repetate.

- Afecţiuni psihice grave care la unele paciente necesită pentru vindecare aproape un an, iar la altele un timp mai îndelungat de tratament într-o clinică psihiatrică.

***

Nu este bine ca adevărul să fie ascuns. La cabinetul medical vin tot mai multe paciente care mărturisesc: „Dacă aş fi ştiut una ca asta, aş fi căutat soluţii pentru rezolvarea acestei probleme şi nu aş fi avortat!.

Pentru numele lui Dumnezeu, să fiţi cu luare aminte!

De meditat împreună (17)

Stimaţi cititori, în cele ce vor urma, vă voi prezenta unele „observaţii” la cele scrise în articolele precedente, referitoare la „avort”. Iniţiativă proprie? Corpul meu? Copil dorit? Ajutor sau pedeapsă? „Femeile sunt singurele în măsură să decidă pentru sau împotriva unui copil”. „Numai ele hotărăsc în acest caz!”

***

Părinţii au datoria de a cântări dacă sunt în stare să dăruiască viaţă unui copil. Mai întâi ei trebuie să se gândească la atribuţiile pe care le vor avea faţă de acesta. Abţinerea de la viaţa sexuală înainte de căsătorie îi caracterizează pe cei responsabili de sine. Cei căsătoriţi au libertatea de a decide perioadele de contact sexual. Femeia nu mai are dreptul să omoare copilul deja conceput. Nimeni nu este în măsură de a hotărî asupra vieţii altui om.

***

„Pântecele este al meu!”. Pântecele este o parte din corpul mamei. Copilul însă, nu. Încă din momentul conceperii el este o fiinţă unică, sufleteşte şi trupeşte, un musafir în corpul mamei care are nevoie de adăpost şi hrană.

***

„Fiecare copil are dreptul de a fi dorit”. Mai mult de jumătate din totalul sarcinilor sunt la început sarcini nedorite. Acceptarea copilului este un proces îndelungat care se dezvoltă odată cu sarcina. De cele mai multe ori, copiii la început nedoriţi sunt primiţi cu tot atâta dragoste ca şi aşa-zişii „copii-dorinţă”. Copiii mult doriţi pot crea probleme în educaţie atunci când nu se conformează şi nu corespund ideilor excentrice ale părinţilor.

***

„Trebuie să ajutăm, nu să pedepsim”. Ceea ce nu este pedepsit va fi încălcat. A ucide un copilaş este o crimă iar cel ce o săvârşeşte, un criminal. Dreptul cel mai de preţ este viaţa unui om. Acest drept la viaţă este prevăzut şi prin Constituţie. Ce ne-am face dacă viaţa nu ne-ar mai fi apărată de lege? Experienţa ţărilor unde avortul este liber a arătat că după adoptarea unei astfel de legi numărul avorturilor a crescut rapid şi se menţine într-o continuă creştere.

***

Numai pentru bogaţi? Suprapopulaţie? Şi viaţa mea? „Ce să fac cu copilul? Mai merg încă la şcoală, la facultate, sunt în ucenicie sau am serviciu. N-am nevoie de copil!”. Gravidelor aflate la necaz, statul, Biserica şi diferite organizaţii cu scop caritabil le oferă ajutorul lor.

***

Avortul trebuie să fie liber căci suprapopulaţia ameninţă viaţa celorlalţi oameni”. Problemele de suprapopulaţie există în multe ţări din lumea a treia. Cu cât o familie este mai săracă, cu atât osteneala părinţilor de a avea copii mai mulţi care să-i îngrijească la bătrâneţe, este mai mare. Un sistem social bine organizat (asigurare în caz de boală sau bătrâneţe) rezolvă problemele săracilor şi nu uciderea prin avort a acestor copii. Ţările mai bogate au datoria de a ajuta ţările mai sărace. Explicaţia metodei naturale de evitare a sarcinii este de bună voie acceptată ea având cele mai multe avantaje. Toate ţările puternic industrializate au o rată a natalităţii mult diminuată, iar în multe din aceste ţări se menţine în continuă scădere.

***

„Eu nu mă las lămurită de Biserică ci hotărăsc cum vreau eu”. „Să nu ucizi!” nu este o poruncă dată de Biserică ci este o poruncă de la Dumnezeu lăsată, este dreptul natural la viaţă al fiecărui om. Cel ce se conduce în viaţă după propria-i ştiinţă îşi asumă întreaga răspundere la Suprema Judecată. Legile dumnezeieşti sunt cele mai bune reguli de conduită ale oamenilor.

***

„Numai statul îi poate ajuta pe cei săraci, altfel ei nu îşi pot permite să plătească un avort, precum cei bogaţi”. Este de-a dreptul revoltător să fie ajutaţi săracii să-şi distrugă urmaşii în loc li se acorde sprijin în creşterea copiiilor. Statistica a arătat că la „Oferta morţii gratuite” au apelat cei cu venit mare şi mediu spre deosebire de cei săraci care au renunţat la ea.

De meditat împreună (18)

În cele ce vor urma, mă voi strădui să scriu câteva rânduri medicului ginecolog.
Domnule doctor, se întâmplă să aveţi câteodată coşmaruri? Vă apar atunci în vis miile de copii pe care i-aţi făcut să treacă de pe drumul vieţii pe drumul morţii? Sau când întâlniţi un copil fericit vă gândiţi cât de des aţi făcut să piară o astfel de viaţă? De câte ori o mamă a plâns mult timp după aceea pentru că nu a mai putut avea alţi copii şi care, disperată, pe toţi ne întreabă de ce n-am atenţionat-o mai devreme? Dumneavoastră, eu şi fiecare copil, suntem unici. Nici chiar gemenii nu au aceleaşi amprente digitale. Fiecare dintre noi este o comoară, un copil dorit de Dumnezeu. De aceea sunt convins că fiecare copil nenăscut, omorât, este „o palmă dată lui Dumnezeu”. Nu există o înjosire mai mare decât aceea de a arunca în neant ceea ce El a creat.

***

Ca medic ginecolog vă permiteţi cu de la sine putere să decideţi asupra vieţilor omeneşti? Hotărâţi singur dacă un om să fie sau nu trimis la moarte? Ca medic ginecolog care spune „NU” vieţii omeneşti vă dispreţuiţi prin aceasta chiar propria viaţă.

***

Ca ginecolog cântăriţi şi spuneţi „NU” unui destin de Dumnezeu lăsat, deşi în fiecare dintre noi se oglindeşte chipul Său. Ca medic ginecolog nu vreţi să priviţi adevărul în faţă: cu toţii suntem trimişi ai lui Dumnezeu chiar dacă unul măsoară 1 cm, iar altul 1,80 cm. Un om nu poate fi totuşi distrus căci el reprezintă întruchiparea Crezului omenesc.

***

După moarte există o altă viaţă. La Judecata de Apoi vom fi criticaţi pentru cele rele făcute şi lăudaţi pentru faptele bune. Dumneavoastră, domnule Doctor, vă numiţi medic şi sunteţi vindecătorul şi mama salvatoare pentru mulţi dintre noi. V-aţi gândit vreodată că s-ar putea să vă întâlniţi cu victimele pe lumea cealaltă? Sau vă simţiţi deja atât de vinovat încât spuneţi: „Din aceste păcate nu voi mai ieşi niciodată?!”.

***

Chiar şi pentru dumneavoastră se poate spune: Dacă păcatele sunt roşii ca sângeşe, eu doresc să ţi le fac albe ca zăpada”. De aceea eu vă rog: îngenunchiaţi în faţa lui Dumnezeu şi vă supuneţi Voineţei Lui asupra vieţii şi a morţii. Încetaţi cu trista dumneavoastră activitate!”. Ca preot care se îngrijeşte şi de mântuirea dumneavoastră, vă implor: căiţi-vă şi vă pocăiţi, căci la Suprema Judecată veţi fi iertat iar osânda nu va fi aît de grea cum este aceea a unui acuzat.

De meditat împreună (19)

În continuarea celor relatate în câteva numere anterioare, privind urmările sufleteşti şi trupeşti ale „avortului”, aş dori „să medităm împreună” şi la cele ce vor urma.

***

Iubitorul de oameni Dumnezeu voieşte ca oamenii să se înmulţească, să umple pământul şi să-l stăpânească. Diavolul, urătorul şi ucigaşul de oameni, vrea ca oamenii să se piardă în felurite chipuri. Aceasta o lucrează el prin bărbaţi, dar mai ales prin femeile uşoare.

***

Dumnezeu o întreabă din ver ca şi pe Cain: „Ce-ai făcut? Unde e rodul pântecelui tău?”. Acestui odios păcat al avorturilor îi sunt părtaşe toate acele persoane care au contribuit şi contribuie la facerea avorturilor; cu învăţătura, cu ştiinţa, cu meşteşugul, cu buruieni, cu doctorii ucigătoarea ori cu uciderea şi extragerea pruncilor din pântece pentru a nu avea copii, spre a zburda încoace şi încolo pe la petreceri etc. Cei ce contribuie la avorturi, dimpreună cu mama denaturată, sunt părtaşii acestui păcat şi sunt asemenea oamenilor sălbatici, ucigători şi mâncători de oameni.

***

Mamele care îşi ucid copiii sunt asemenea fiorosului împărat Irod, care a ucis 14.000 de prunci cu scopul blestemat de a ucide pe Domnul nostru Iisus Hristos. Ucigaşii pruncilor prin avorturi de nu se vor pocăi, vor fi pedepsiţi de Dumnezeu aspru ca şi pe Irod, căruia i-au putrezit măruntaiele şi l-au mâncat viermii de viu.

***

O legendă veche povesteşte despre chinul veşnic al lui Irod, aşa: „În ziua când se pomeneşte cei 14.000 de copii ucişi de Irod, ies din mormintele mici din Betleem spirite albe, se trezesc din somnul de aproape 2.000 de ani, acei prunci nevinovaţi. Ţinându-se de mânuţe călătoresc în şiruri lungi spre Ierusalim, ca să-l scoale pe Irod din liniştea mormântului său. Sub paşii uşori se ridică lespedea de pe vechiul mormânt regesc, iar cel ce doarme acolo sare afară plin de spaimă, dar auzind cântece şoptite, care îi aduc aminte de fapta sa, pică iarăşi cu faţa la pământ. Ei însă cântă însă neîncetat despre moartea lor atât de timpurie şi despre osânda lui Irod cea veşnică. El se ridică atunci de la pământ şi fuge. Ceata cea albă însă îl urmează. El nu află nicăieri refugiu şi ajutor. Din tot locul iese izgonit. Până şi tâlharii din păduri, spre care s-a strecurat, îl alungă. Şi când se refugiază în cimitirul spânzuraţilor aceştia ridică funiile ameninţător în contra lui. Irod fuge tot mai departe, urmărit de aproape de cetele albe de prunci, până ajunge într-o ţară de la miazănoapte, într-un sat părăsit, şi se opreşte înaintea unei cae mici şi aproape năruită. Aici îşi ridică braţul şi rânijnd arată spre casă şi le spune pruncilor: „Priviţi la femeia aceasta care locuieşte aici. Peste patul ei este atârnată Icoana Maicii Domnului şi Crucea, dar cu toatea acestea, dânsa e tot atât de rea ca şi mine”. Atunci pruncii se opresc plini de frică. Uşa casei se deschide şi afară păşeşte un nou sufleţel alb, sufletul unui nou născut tocmai atunci ucis de mama sa, şi se pune în rândul celorlalţi prunci”. Aceasta e legenda (Pr. G. Negură, D. Ort. A. 8, nr. 31-32).

***

Femeia care a făcut un avort sau mai multe, să alerge cât mai curând posibil la un preot duhovnic să se spovedească cu sinceritate şi căinţă. Păcatul uciderii de prunci îndepărtează femeia de la Sfânta Împărtăşanie pentru o vreme, până îşi face canonul de pocăinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Păcatele tale sunt scrise în cartea vieţii, iar lacrimile tale sunt burete ce le şterge”.

***

Legea pedepsei cu moartea s-a abrogat şi s-a dat libertate avortului. Atunci se naşte întrebarea: cel ce nu suportă omorârea unui criminal dovedit, a unui ucigaş hidos, căruia i se oferă atâtea mijloace pentru apărarea sa, cum oare suportă moartea unei făpturi nevinovate şi fără apărare a cărei singură „vină” este că există - după porunca lui Dumnezeu („Creşteţi şi înmulţiţi-vă” – Facere 1, 28)???

***

Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se ierte păcatele voastree” (Faptele Apostolilor 3, 19).

De meditat împreună (20)

Iubite cititorule, dacă ai rămas cu un „gol” şi un „dor” în suflet după ce ai citit despre „păcatul avortului”, te rog mult nu dispera pentru că Sfinţii părinţi ne spun că disperarea este perna moale a diavolului. Pentru biruirea păcatelor, Mântuitorul Iisus Hristos a dat Sfinţilor Apostoli „rugăciunea” şi „privegherea”; în grădina Gheţimani, le-a zis, înainte de patima Sa: „Rugaţi-vă să nu cădeţi în ispită.

***

Iisus Hristos ne-a asigurat că tot ce vom cere rugându-ne cu credinţă, vom primi: Şi toate câte veţi cere rugându-vă cu credinţă veţi lua (Ev. după Matei 20, 22). Tot aşa ne asigură şi ucenicul său iubit Ioan că: dacă cerem ceva după voinţa lui Dumnezeu el ne ascultă (I Ioan 5, 14).

***

În creştinism rugăciunea ocupă un loc din cele mai importante. Ea împrumută credincioşilor o mare tărie sufletească care l-a făcut pe Ioan Gură de Aur să spună că nimic nu este mai puternic decât rugăciunea şi nimic nu i se poate asemăna. Ca s-şi împlinească rosturile, rugăciunea trebuie să pornească din credinţă puternică şi luminată. E greu de închipuit o rugăciune îndreptată spre altcineva decât adevăratul Dumnezeu.

***

Rugăciunea este fapta cea mai importantă şi cea mai necesară a unui creştin. Nimeni nu se poate numi credincios dacă nu se roagă atât acasă, în fiecare zi, cât şi la biserică, duminica şi în sărbători. Rugăciunea este expresia iubirii. Mântuitorul Iisus Hristos ne cere să-l iubim pe Dumnezeu din tot sufletul şi din toată puterea noastră. Să-l iubim mai presus decât pe oricine şi decât orice în lumea aceasta.

***

Vom şti cât de mult îl iubim pe Dumnezeu după cât ne rugăm. Dacă ne rugăm mult, dacă ne este dragă rugăciunea, dacă mergem regulat la biserică şi ne îndulcim cu slujbele, înseamnă că-l iubim cu adevărat pe Dumnezeu. Iar iubirea lui Dumnezeu se manifestă concret ca iubire faţă de semenii noştri, faţă de cei de o credinţă şi de un neam, ca şi faţă de toţi ceilalţi oameni, care sunt cu toţii fiii lui dumnezeu. Să ne rugăm, deci, cât mai mult şi să ducem o viaţă curată, înfruntând ispitele care vin din lume, de la trup şi de la diavol. Căci numai în inimă curată sălăşluieşte Dumnezeu.

De meditat împreună (21)

Perseverând în rugăciune, post şi milostenie, credinciosul poate ajunge de la statura omului îmbunătăţit, al „SFINŢENIE”, prin mărturisirea lui Hristos. Ne punem fireasca întrebare: în zilele noastre poate ajuge cineva sfânt? Vă răspund cu următoarea istorioară ziditoare de suflet:
„Se zice depsre Sfântul Antonei cel mare că, fiind la o vârstă înaintată, ajunsese la sfinţenie de toţi recunoscută, a pus o întrebare lui Dumnezeu care ar putea părea nesăbuită şi lipsită de smerenie, dacă n-ar fi o introducere pioasă la o povestire care vrea să ilustreze tocmai această idee a accesabilităţii tuturor oamenilor la sfinţenie, la gradul, la rangul de sfânt.”
În rugăciune l-a întrebat: „Doamne, mai este vreunul mai vrednic pe lumea aceasta decât mine?” Putem înţelege întrebarea aceasta ca fiind izvorâtă din smerenie, vrând să ştie care e vreunul mai bun decât el ca să-l imite, să încerce să devină şi el pe măsura aceluia. Dumnezeu i-a trimis în vis un înger care l-a sfătuit: Du-te în oraşul Alexandria şi, primul om pe care îl vei întâlni, să ştii că e mai bun decât tine.”.
Trezindu-se, şi-a luat toiagul şi s-a dus. A întâlnit un om oarecare, curat şi l-a urmat până la casa lui. S-a uitat în ograda acestui om care prelucra pielea şi nu a văzut nimic ieşit din comun la el. Pe deasupra mai avea o familie cu mulţi copii şi părinţi bătrâni, neputincioşi. L-a întrebat pe om: Ce faci tu în mod deosebit în faţa lui Dumnezeu?”. Omul i-a răspuns: „Nu fac absolut nimic deosebit. Mă scol dimineaţa, îngenunchez, îmi fac rugăciunea în mod obişnuit şi mă apuc de lucru în atelier. La amiază îmi fac rugăciunea, mănânc împreună cu familia şi mulţumim lui Dumnezeu. Seara nu mă culc îniante de a-mi face, din nou, rugăciunea. Mă port bine cu soţia mea şi am grijă de copii, să aibă cele necesare. Nu iau mai mult decât mi se cuvine pentr munca mea, nu fac rău nimănui, nu opresc nemotivat, din răutate, plata lucrătorilor, dau cinstea şi omenia cuvenite celui care intră în casa mea. Dau lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu şi Cezarului ce-i a Cezarului”.
La început , sfântul crezuse că s-a înşelat în privinţa omului, dar de data aceasta şi-a dat seama că întâlnise pe cel pe care îl căuta. Omul acesta, procedând aşa, era drept în faţa lui Dumnezeu şi chiar mai drept decât sfântul care făcea tot felul de nevoinţe şi posturi în pustie.
Îşi zicea că din când în când se mai şi mândrea şi îl chinuia diferte gânduri şi ispite care îl asaltează mai uşor pe omul singur. Se mai compara cu alţii, din când în când îi mai judeca pe alţii, iar bine altora nu le prea făcea, decât prin rugăciune, dar nu prin sudoarea frunţii şi din oboseala mâinilor.
În schimb, omul acesta din Alexandria, nu judeca pe nimeni în contextul Evangheliei de la Matei 7,1, ci îşi ducea viaţa cinstit şi liniştit, fără să facă în aparenţă nimic extraordinar, era un om extraordinar. Omul acesta, era, fără să ştie, un sfânt.
Ne aflăm în faţa unui uimitor exemplu, al unui model dintre cele mai simple, mai sugestive despre cum se poate realiza sfinţenia în viaţa de toate zilele a fiecăruia, în secolul XXI. Sfânt poate fi oricare dintre noi, din orice categorie socială, de la omul cu cea mai umilă meserie, până la cel cu funcţia cea mai înaltă în stat. Fiecare poate să poarte aureola sfinţeniei, atâta timp cât are frică de Dumnezeu, e politicos cu oamenii şi respectă cele 10 porunci date omenirii prin venerabilul Moiese. Sfântul trebuie să facă fapte bune, precum spune Sfânta Scriptură şi nu să se laude cu ele.
Scopul final al vieţii este „mântuirea”, care se realizează prin strădania sinţeniei. A fi sfânt, după cea mai sfântă definiţie, înseamnă a fi liber faţă de păcat, a brui orice tentaţie, a rămâne curat, ate păzi şi a nu afce sub nici o formă rău nimănui, nici ţie.
Sfinţirea, înainte de toate, însemană smerienie. Rugăciunea trebuie să fie cheia zilei şi lacătul nopţii. Sfânta Terezia ne asigură că acela care nu se roagă măcar 15 minute pe zi nu are voie de un demon care să-l ispitească. Rugăciunea este curentul vieţii care ne leagă de Dumnezeu.