De meditat împreună (12)

Să fii iubit este o bucurie omenească, să iubeşti este un dar divin. Să iubeşti şi să fii iubit este Raiul. Să nu iubeşti şi să nu fii iubit este Iadul. Dragostea este fundamentul şi principiul-motor al credinţei creştine. Căci – nu-i aşa? – dacă dragoste nu e, nimic nu e. Şi cum ştim, credinţa creşrină nu e filozofie, nu e o invenţie intelectuală, ci îşi găseşte temeiurile în realitatea transcendentă. Din dragostea Sa, Dumnezeu l-a creat pe om, iar după cădere, tot din iubire nemărginită, i-a dat omului „Poarta” de salvare – pe Fiul Său. În schimb, ne cere doar dragoste: faţă de El şi de semenii noştri. Însă, lumea se află într-o criză majoră, care îi poate provoca sfârşitul.

***

Marii noştri duhovnici au pus demult diagnosticul acestei lumi: suferă de lipsa dragostei. Omul fuge de dragoste cu program, cu metodă. Deşi deplânge absenţa dragostei, caută să se ţină departe de chipurile iubirii: agape (iubire spirituală – la care ne cheamă Hristos şi cu care Dumnezeu însuşi iubeşte lumea), sorge (iubirea familială), philia (ataşamentul sau prietenia) şi eros (iubirea sexuală). Da, până şi de eros fuge omul modern, căutându-şi nu împlinirea rostului ci satisfacerea poftelor, care se cheamă curvie.

***

Dacă în lume n-ar fi atât de puţină dragoste, Răul n-ar avea atâta spor. Crimele, avorturile, agresiunile de tot soiul, uneltirile, vrăjmăşiile, pizma, bârfa ar fi topite de puterea dragostei. Cât de frumos vorbeşte despre dragoste Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, 1-1-13: „Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.

***

Fără dragoste, cum să aşteptăm bunătate şi cum să consimţim la jertfă? Fără dragoste suntem nişte bieţi schilozi, suferind de frică; ne temem unii de alţii, ne furişăm prin viaţă, fără curajul de a o trăi pe deplin, ne ascundem sentimentele, ni le inhibăm pentru a nu suferi, căci ni se poate răspunde cu zeflemea, cu cinism sau cu răutate.

***

Priviţi în jurul vostru şi veţi vedea oameni înspăimântaţ! Politeţea, surâsul fals, „toleranţa” nu ţin loc de iubire şi nici nu pot camufla cu adevărat spaima. Ceea ce uneori îndrăsnim să numim iubire este fie un surogat, fie o părere. Desigur, mu toţi suntem aşa, însă asta este nota dominată. Şi sunt semne că va fi mai rău. Ştiu că tabloul e dezolant şi deznădejdea va adulmeca, dar întotdeauna există o soluţie. Pentru cei maturi, Biserica. Pentru copii, în principal tot Biserica. În Biserică vă veţi regăsi dragostea pierdută. Acolo veţi descoperi sau redescoperi iubire. Şcoala, poate şi trebuie să fie şi ea o călăuză pe calea iubirii, deşi, dacă ne raportăm la starea deplorabilă a sistemului nostru de învăţământ, şansele par reduse la zero.

***

Acolo unde nu vor răzbi Biserica şi Şcoala, ne rămâne nădejdea în mamele creştine. Parafrazându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur, părintele Iustin Pârvu, stareţul de la Petru Vodă-Neamţ, spune: „Daţi-mi mame creştine şi veţi avea o lume mai bună!”. Mamele creştine vor şti să facă oameni întregi din pruncii lor învăţându-i să iubească.