De meditat împreună (41)

În câteva articole am înfăţişat succint suficiente elemente care să permită înţelegerea şi utilizarea corectă a conceptelor de naţiune, naţionalism, patriotism, românism. Această utilizare corectă are o mare importanţă.

***

Cele înfăţişate pot ajuta totodată la sesizarea şi combaterea încercărilor, de o perseveranţă căreia i-am spune diabolică dacă n-am şti că este una programată, ale neoimperialismului contemporan, de a le falsifica, a le credita sensurile deturnate, a le compromite, aceste încercări fiind, cum s-a înţeles, tot atâtea agresiuni împotriva naţiunilor şi asupra Statelor lor naţionale în „Războiul Total” despre care am vorbit.

***

Trebuie să conştientizăm faptul că neoimperialismul contemporan – o monstruoasă coaliţie dintre Forţele oculte şi Marile Puteri penetrate până la vârf -, pentru „Războiul Total” pe care l-a declarat naţiunilor lumii şi a Statelor lor naţionale, şi-a construit şi îşi perfecţionează continuu strategia procedeelor, armele, în timp ce naţiunile au rezistat şi rezistă mai mult prin extraordinara lor vitalitate şi putere de renaştere, ca un organism viu care îşi creează anticorpi pentru a învinge bolile care-i ameninţă sănătatea şi viaţa.

***

Naţiunile se află, încă, într-o fază a rezistenţei pasive, rezistenţă care până acum le-a asigurat existenţa, unora supravieţuirea, constituirea în State Naţionale independente. Să nu uităm însă că în conjuncturi prielnice unele naţiuni au ieşit din rezistenţa pasivă şi au putut înregistra triumfuri majore, cum au fost cele din sec. al XIX-lea, cel de după primul război mondial, când numărul Statelor Naţionale a crescut mult în lume şi, mai nou, când s-a dezintegrat Imperiul sovietic.

***

Pericolul ce vine azi din partea „neoimperialismului contemporan” pentru naţiunile lumii şi pentru Statele lor naţionale fiind foarte mare, cel mai mare din câte pericole au încercat omenirea, conştientizarea acestei primejdii majore va trebui să determine naţiunile şi pe liderii autentici să-şi construiască o „strategie a rezistenţei active”, pentru a-şi putea adjudeca victoria în acest „Război Total”.

***

Să nu uite că, spre deosebire de trecut, azi inamicul naţiunilor este atât de puternic şi de pregătit, armele atât de perfecţionate, încât pierderile şi chinurile ar putea fi uriaşe, fără precedent. În plus, azi există pericolul dezastrului planetar, pe care bolnavii de putere şi dominaţie mondială ar fi în stare să-l provoace. Semne ale unor dezastre umane şi materiale parţiale încearcă omenirea. A se vedea degradarea mediului, pierderile materiale parţiale şi umane provocate prin embargouri, crize energetice, boli dirijate, terorism roşu şi corupţia care s-a amplificat planetar şi sapă la temelia Statelor Naţionale în primul rând, homosexualitatea ca „metodă” de degradare morală, dar şi „dirijare” a natalităţii, tendinţa de urcare a vârstei de pensionare pe motiv că a crescut „speranţa de viaţă”, mai nou experimentul „clonării” deocamdată interzis pentru regnul uman, dar cine garantează că anumiţi nebuni sau bolnavi nu-l vor extinde şi la om!

***

Este cazul să ne gândim serios, cu toţii, şi să cercetăm cu cea mai mare atenţie sorgintea acestor începuturi de dezastru planetar, să vedem dincolo de „perdeaua de protecţie” menită să ascundă lucrarea diabolică a bolnavilor de putere şi de dominaţie mondială.

***

Istoria ne dă optimism, încredere în victoria finală a naţiunilor şi a statelor lor naţionale – expresie a legităţii istorice. Pe treptele anterioare ale istoriei, până azi, imperiile au căzut şi naţiunile au învins, constituindu-şi Statele naţionale independente.

De meditat împreună (42)

După aceste lămuriri prealabile, studiul nostru continuă prin punerea la dispoziţia cititorilor, a tinerilor în primul rând, a unor texte selectate din opera unor cercetători de marcă, texte comentate şi, după caz, adnotate. Aceste texte, după părerea noastră, sunt absolut elocvente în definirea naţiunii, a naţionalismului şi românismului, a specificului naţional, a „sufletului românesc”, astfel încât un mai întins comentariu personal ar fi fost excesiv. Las cititorului dreptul, mai întâi să citească atent, să înţeleagă, apoi să-şi poată forma singur convingerile ori să-şi consolideze pe cele deja existente.

***

În secolul al XVII-lea, când limba română a devenit stăpâna Cuvântului scris, realizându-se astfel prima veritabilă revoluţie în contextul istoric al trecerii la evul modern, nu întâmplător prima carte importantă se adresa către toată “semeţia românească, pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă”, cartea fiind gândită şi recomandată, de cel ce a iniţiat-o, însuşi Domnul Ţării, ca „un dar al limbii româneşti”, privind-o el însuşi şi îndemnând ca toţi românii s-o privească şi s-o primească, nu ca un lucru pământesc, ci ca un odor ceresc”. Cartea aceasta s-a numit „Cartea românească de învăţătură”.

***

Tudor Vladimirescu: „Nici o pravilă nu opreşte pre om de a întâmpina răul cu rău!”... Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile naostre, zic..., până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?... Veniţi, dar, fraţilor, cu toţii să pierdem pe cei răi... Şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele... Că ne ajunge, fraţilor, atâta vreme de când lacrimile dupe obrazele noastre nu s-au mai uscat”! (23 ianuarie 1821 – din Proclamaţia de la Padeş).

***

Tudor Vladimirescu: „Cum nu socotiţi dumneavostră că patria sa cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor?... că eu alta nu sunt decât numai un om luat de către tot norodul ţării cel amărât şi dosădit din pricina jefuitorilor ca să le fiu chivernisitor în treaba cererilor dreptăţilor”! (din Scrisoarea de răspuns către N. Văcărescu – 11. O2. 1821).

***

Tudor Vladimirescu: „...Oricare va fi la un glas şi într-o unire cu creştinescul norod, ce este pornit numai pentru dreptate, acela se va numi patriot. Iar vericare se va împotrivi binelui obştesc, acela ca un vrăşmaş se va socoti”! (din a doua Proclamaţie către bucureşteni – 16.03.1821).

***

Tudor Vladimirescu: „Fraţilor! Câţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile dumneavostră sfânta dragoste cea către patrie, aduceţi-vă aminte că sunteţi părţi ale unui neam; şi că, câte bunătăţi aveţi, sunt răsplătiri din partea neamului către strămoşii noştri pentru slujbele ce au făcut. Ca să fim şi noi vrednici acestei cinstiri ale neamului, datorie netăgăduită avem să uităm patimile cele dobitoceşti şi vrajbele ce ne-au defăimat atât, încât să nu mai fim vrednici de a ne numi neam. Să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte fraţi, fii ai unei maici, să lucrăm cu toţi împreună, fieştecare după destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a două a dreptăţilor noastre. Vericarele va îndrăzni a face cea mai mică împotrivire în lucrarea acestei naşteri de al doilea, unul ca acela, fraţilor, să se pedepsească cumplit. Ca să cunoască adevăraţii patrioţi şi osârdia celor ce voiesc a sluji patriei cu dreptate şi făr de vicleşug, cu cale am găsit a ne întări legătura cea de obşte pentru binele norodului şi prin jurământ, care să şi trimete ca să-l iscăliţi, adevăraţi fii ai patriei”! (Din a treia Proclamaţie către bucureşteni – 20.03.1821).

De meditat împreună (43)

Nicolae Iorga, despre înţelesul adânc al cuvântului „Ţară”: „De la început ţara e un lucru mare şi sfânt, legat de un grup de oameni care-şi trec moştenirea aceasta, menită să fie iubită din toată inima, amestecată în toate gândurile, apărată cu toate puterile şi stropită cu sudorile tuturor muncilor şi cu sângele tuturor jertfelor. Câtă deosebire între greoaiele cuvinte materialiste de „terre, terra, tierra”, ale fraţilor noştri şi această spiritualitate, idealizata, încălzita ţară a noastră. Lumea e, la noi, împărţită în ţări, înţelesul primar al cuvântului dispărând, cum am spus, cu totul şi fiind înlocuit prin „pământ”. Aceste ţări nu se numesc după înfaţişarea lor sau după amintirile istorice, ci după neamul care se află pe ele”.

***

Ţara, în sine, înseamnă libertatea Neamului: Ţara Românilor e Ţara Românească. Oriunde nu e atinsă de barbarii cuceritori, ea păstrează acest nume. În zadar s-a obiectat ca titlu de „Domni a toată Ţara Românească”, purtat de primii şefi de Stat ai noştri, cei din Argeş, nu face decât să reproducă alte titluri pentru alte State, din Balcani. E o asemănare, un semn al timpului, nu e însă un împrumut. Aceasta o dovedeşte înţelesul cuvântului de Ţară fără altă definiţie.

***

Pentru românul de peste munte, care-şi zice român – pe când galo-românul şi-a zis franc şi italianul de nord „lombard” după stăpâni, şi aceasta înseamnă că n-a ieşit din dreptul său moştenit ca să intre în dreptul învingătorului -, a veni dincolo de munţi, e a merge în „Ţară”. Aceasta nu din cauza titlului oficial, pe care nu-l ceteşte şi nu l-a învăţat la şcoală, ci pentru că aşa e scris în sufletul său însuşi.

***

Odată „ţara” era împărţită doar după ape (Ţara Oltului cu olteni, Ţara Bârsei cu bârsani), tot ce nu se supusese încă, la nord de Carpaţi, subt sabia regelui de năvălire a ungurilor. Când năvălirile acestora, care au atins şi brâul munţilor, oprindu-se prin puterea naturii ocrotitoare, acolo „ţara” a fost de la această linie în jos. Tot „ţară” e ţinutul până în Dunăre pentru ciobanul mocan.

***

Astfel, „ţară” înseamnă, fără niciun alt adaos, pământ românesc liber, toată întinderea lui şi cu tot sacrul drept care se cuprinde în el. O „ţară” îngustată prin violenţa străinului, care, astăzi, de la sine s-a refăcut în vechile hotare prin acea elasticitate de spirit care e unul din marile elemente ale vitalităţii unui popor. Şi de aceea a „muri pentru ţară” a fost şi este cea mai înaltă datorie pentru genraţiile care, apărând-o, au închis ochii înainte de vreme.

De meditat împreună (44)

În 1848, Simeon Bărnuţiu, în celebrul discurs ţinut în catedrala Blajului, din ştiinţa dreptului şi din simţirea pentru Neam, îi învăţa pe românii de atunci şi de peste veac: „...când zic naţiune, atunci înţeleg persoana unui popor întreg, care e legat între sine cu aceeaşi limbă şi datini, căci cine va zice că natura i-ar fi dezbrăcat pe oameni de demnitatea de persoană, când i-a unit într-un corp naţional cu legăturile frăţiei acestei minunate?” (3/I, 471).

***

„...Fără de naţionalitate - continuă Bărnuţiu - nu e libertate, nici lumină nicăieri, ci pretutindeni numai cătane, întuneric şi amorţire; ce este apa pentru peşti, aerul pentru zburătoare şi pentru toate vieţuitoarele, ce este lumina pentru vedere, soarele pentru creşterea plantelor, vorba pentru cugetare, aceea e naţionalitatea pentru oricare popor; într-ânsa ne-am născut, ea este mama noastră; de suntem bărbaţi, ea ne-a crescut; de suntem liberi, într-ânsa ne mişcăm; de sântem vii, într-ânsa viem; de suntem supăraţi, ne alină durerea cu cântecele naţionale; prin ea vorbim şi astăzi cu cântecele naţionale; prin ea vorbim şi azi cu părinţii noştri, care au trăit înainte de mii de ani; prin ea ne vor cunoaşte strănepoţii şi posteritatea peste mii de ani; naţionalitatea e îndemnul cel mai potent spre lucrare pentru fericirea genului omenesc; pe care nu-l atrage inima a lucra nici pentru a naţiunii sale glorie şi fericire, acela nu e decât un egoist pentru umanitate, de care e păcat că l-a decorat natura cu forma de om; naţionalitatea e libertatea noastră cea din urmă şi limanul salvării noastre viitoare; numai libertatea aceasta nu a răpit-o până acum nici un barbar de la români, după ce le-au luat pe toate”. (3/I, 476).

***

„...Libertatea cea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională” (3/I,463).

***

„...Ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag străinii aşa uşor în partea lor, cum îi trag pe unii din celelalte clase, care urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe popor dimpreună cu aceştia; nu vă abateţi de la cauza naţională de frica luptei: cugetaţi că alte popoare s-au luptat sute de ani pentru libertate” (3/I,482).

***

„Aşa, fraţilor, aduceţi-vă aminte atunci că vă strigă din mormânt străbunii noştri: Fiilor, noi încă am fost nu odată în împrejurări grele, cum sânteţi voi astăzi, noi încă am fost încurajaţi de neamici în pământul nostru cum sânteţi voi astăzi, şi de multe ori am suferit doară şi mai mari rele decât voi; fost-am cu goţii dar nu ne-am făcut goţi; fost-am cu bulgarii şi nu ne-am bulgărit; cu ruşii, şi nu ne-am ruşit; cu ungurii, şi nu ne-am ungurit; cu saşii, şi nu ne-am nemţit, ci ne-am luptat ca români pentru pământul şi numele nostru, ca să vi-l lăsăm vouă dimpreună cu limba noastră cea dulce ca cerul sub care s-a născut; nu vă nemţiţi, nu vă ruşiţi, nu vă unguriţi nici voi, ci rămâneţi credincioşi şi numelui şi limbii voastre, apăraţi-vă ca fraţii cu puteri unite, în pace şi în resbel; vedeţi cum ne-am luptat noi pentru limba şi romanitatea noastră: luptaţi-vă şi voi şi le apăraţi ca lumina ochilor voştri...” (3/I, 483)

***

În 1844, George Bariţiu, cel mai de seamă gazetar român al veacului al XIX-lea, înainte de Eminescu, preciza sensuri şi chema la deşteptare naţională: „Unirea şi uniunea naţională sânt bunuri mari, importante şi însufleţitoare, care nu cer mai mult voinţa tare de a fi şi a rămâne un singur popor: domnitorul, aristocratul, preotul, ostaşul, plugariul, meseriaşul, bărbatul, femeia, bătrânul, junele, pruncul, toţi naţionalii, toţi fraţi vorbitori ai unei limbi păstrate de străbuni şi veacuri, toţi fii ai unui popor păzitor de legi morale, înflăcărat de libertatea patriei, iubitor al semenului său, suferitor al streinului pănţ unde suferă independenţa naţională.

***

Fie ca năzuinţa aceasta a celor nmai deştepte popoare să dea pildă bună şi bine înţelesul popor care prea îndelungat zăcu în apatie şi într-o fatală nemişcare, abia dând uneori câte un semn de viaţă şi simţire. Iubiţi-vă şi apăraţi-vă unul pe altul, cunoasşteţi că sunteţi fraţi, şi aceasta e naţionalitatea” (3/I, 248-249)

De meditat împreună 45

În 1842, când aristocraţia maghiară din Transilvania iniţia o acţiune sistematică pentru desfiinţarea românilor ca naţiune, lovind prioritar în limba română, Simeon Bărnuţiu, într-un protest ce n-a putut fi publicat atunci din cauza cenzurii, preciza importanţa limbii în definirea şi menţinerea naţiunii: „Limba… e o avere din lontru, strâns legată cu personalitatea fieştecărui om şi cu naţionalitatea fieştecărui popor. …Limba e averea cea mai scumpă a omului nestricat şi a poporului necorupt. Dacă şi-au pierdut limba oarecare popor, şi-au pierdut deodată caracterul şi naţionalitatea sa; unul ca acela nu mai are cinste înaintea popoarelor, ci e tuturor ca un obiect de batjocură…

***

Aşa precum ungurii, dacă şi-ar lepăda limba, n-ar fi poporul acela zdravăn care sunt acum; aşa nici românii n-ar fi popor în asemenea întâmplare, ci numai o lepădătură de oameni…; precum au drept ungurii la limba lor cea ungurească, aşa au şi românii la a lor cea românească, că românii încă sunt oameni; precum iubesc ungurii pe a lor, iubesc şi românii pe a sa, că românii încă ştiu iubi; precum cred ungurii că cinstea şi naţionalitatea lor e întemeiată pe limbă, aşa cred şi românii despre a lor, că şi românii încă sunt un popor sau naţiune; precum s-ar vătăma foarte tare ungurii de ar cuteza cineva a le ameninţa perirea limbei şi a naţionalităţii, tocma aşa se vatămă şi românii, că românii încă au simţire; şi, prin urmare, precum au ungurii dorinţa a-şi apăra limba şi naţionalitatea sa, tocma aşa au şi românii strânsa datorie a-şi apăra pe a sa limbă şi naţionalitate.

***

Prin popor nu se înţelege aici numai acela care face de sine un Stat neatârnători, ci o mulţime de oameni de aceiaşi viţă, uniţi prin aceiaşi limbă, prin aceleaşi datini şi plecări, prin aceeaşi cultură a trupului şi a sufletului, aşa cât prin aceste sunt legaţi într-un neam ca prin nişte legături fireşti” (3/I, 184-194).

***

În Ţara de Fagi bătrânul de lângă Cernăuţii atâtor pătimiri şi speranţe româneşti, Eudoxiu Hurmuzache, în 1857 lasă cuvânt testamentar vrednicilor săi fii şi tutror celor de aceeaşi simţire: „…Să nu uitaţi că aveţi de îndeplinit trei datorii mari şi sfinte, pentru care aveţi a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor noştri. Aceste datorii sunt: Patria, Limba şi Biserica.

***

Românească este ţara aceasta în care trăim, câştigată şi păstrată cu sângele străbunilor noştri şi înzestrată cu drepturi româneşti care nu au putut să apună pentru că sunt o proprietate nepieritoare a ei. Limba română, sufletul naţionalităţii noastre, pe care ne-au păstrat-o străbunii în timpul barbariei chiar cu răspunderea vieţii, a fost totdeauna şi este adevărata limbă a ţării şi nici un drept nu s-ar afla în putere să o desfiinţeze. Biserica ţării noastre este Biserica Ortodoxă, odorul cel mai scump al sufletului nostru.

***

…Să vă nevoiţi cu toată virtutea nu numai să apăraţi drepturile, religiunea şi limba patriei noastre, ci să le lăsaţi urmaşilor voştri într-o stare mai înfloritoare decât le-aţi primit” (18/I, 456).