Postări
În 1842, când aristocraţia maghiară din Transilvania iniţia o acţiune sistematică pentru desfiinţarea românilor ca naţiune, lovind prioritar în limba română, Simeon Bărnuţiu, într-un protest ce n-a putut fi publicat atunci din cauza cenzurii, preciza importanţa limbii în definirea şi menţinerea naţiunii: „Limba… e o avere din lontru, strâns legată cu personalitatea fieştecărui om şi cu naţionalitatea fieştecărui popor. …Limba e averea cea mai scumpă a omului nestricat şi a poporului necorupt. Dacă şi-au pierdut limba oarecare popor, şi-au pierdut deodată caracterul şi naţionalitatea sa; unul ca acela nu mai are cinste înaintea popoarelor, ci e tuturor ca un obiect de batjocură…
***
Aşa precum ungurii, dacă şi-ar lepăda limba, n-ar fi poporul acela zdravăn care sunt acum; aşa nici românii n-ar fi popor în asemenea întâmplare, ci numai o lepădătură de oameni…; precum au drept ungurii la limba lor cea ungurească, aşa au şi românii la a lor cea românească, că românii încă sunt oameni; precum iubesc ungurii pe a lor, iubesc şi românii pe a sa, că românii încă ştiu iubi; precum cred ungurii că cinstea şi naţionalitatea lor e întemeiată pe limbă, aşa cred şi românii despre a lor, că şi românii încă sunt un popor sau naţiune; precum s-ar vătăma foarte tare ungurii de ar cuteza cineva a le ameninţa perirea limbei şi a naţionalităţii, tocma aşa se vatămă şi românii, că românii încă au simţire; şi, prin urmare, precum au ungurii dorinţa a-şi apăra limba şi naţionalitatea sa, tocma aşa au şi românii strânsa datorie a-şi apăra pe a sa limbă şi naţionalitate.
***
Prin popor nu se înţelege aici numai acela care face de sine un Stat neatârnători, ci o mulţime de oameni de aceiaşi viţă, uniţi prin aceiaşi limbă, prin aceleaşi datini şi plecări, prin aceeaşi cultură a trupului şi a sufletului, aşa cât prin aceste sunt legaţi într-un neam ca prin nişte legături fireşti” (3/I, 184-194).
***
În Ţara de Fagi bătrânul de lângă Cernăuţii atâtor pătimiri şi speranţe româneşti, Eudoxiu Hurmuzache, în 1857 lasă cuvânt testamentar vrednicilor săi fii şi tutror celor de aceeaşi simţire: „…Să nu uitaţi că aveţi de îndeplinit trei datorii mari şi sfinte, pentru care aveţi a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor noştri. Aceste datorii sunt: Patria, Limba şi Biserica.
***
Românească este ţara aceasta în care trăim, câştigată şi păstrată cu sângele străbunilor noştri şi înzestrată cu drepturi româneşti care nu au putut să apună pentru că sunt o proprietate nepieritoare a ei. Limba română, sufletul naţionalităţii noastre, pe care ne-au păstrat-o străbunii în timpul barbariei chiar cu răspunderea vieţii, a fost totdeauna şi este adevărata limbă a ţării şi nici un drept nu s-ar afla în putere să o desfiinţeze. Biserica ţării noastre este Biserica Ortodoxă, odorul cel mai scump al sufletului nostru.
***
…Să vă nevoiţi cu toată virtutea nu numai să apăraţi drepturile, religiunea şi limba patriei noastre, ci să le lăsaţi urmaşilor voştri într-o stare mai înfloritoare decât le-aţi primit” (18/I, 456).
