Postări
***
Dacă am apărut şi am trăit în istorie sub semnul Crucii lui Hristos, tot prin Cruce ne este dată şi reînvierea ca neam. Să fie religia ceva care „nu se mai poartă”? Să fie una naţionalismul istoric şi alta spiritualismul religios? Să privim puţin spre Izrael unde putem vedea că naţionalul şi religiosul nu se exclud şi că, dimpotrivă, din împreunarea lor poate rezulta o capacitate uimitoare de a rezista şi de a prospera în istorie! Poate că ni s-ar cădea şi nouă să fum puţin „evrei” – fireşte, nu în sensul exclusivismului religios, dar în acela al unităţii naţionale prin credinţă!***
„Poporul Român” are o tradiţie de dreapta care pleacă din ideologia conservatoare a secolului trecut, trece prin marele avânt naţionalist al generaţiei care a înfăptuit România Mare, apoi prin „ortodoxismul” interbelic, căruia i se circumscriu, pe lângă „gândirism”, „şcoala” lui Nae Ionescu şi complexul fenomen legionar, ajungând până la sinteza târzie a lui Petre Ţuţea, ultimul mare mărturisitor al „Românismului integral”.***
Că pe un asemenea traseu istoric nu vor fi lipsit nici excesele sau deformările, e de înţeles; istoria nu-i domeniul perfecţiunii, iar stânga mi se pare din acest punct de vedere, chiar mai ilustrativă decât dreapta!***
În ce priveşte situaţia actuală a dreptei, după marele hiat comunist, ea ne apare firavă şi confuză: câteva formaţiuni politice fără un impact semnificativ, câteva tentative de înfiinţare a unor aşa-zise „cuiburi” neolegionare, câteva „fundaţii culturale” sau edituri şi câteva periodice cu slabă răspândire.***
Elementul uman, în cele mai multe cazuri, este fie prea vârstnic, fie prea tânăr, pendulând între „nostalgie” şi „teribilism”. Unele contribuţii vin şi dinspre Exil, unde s-au organizat câteva „congrese” sau „simpozioane”, nu întotdeauna cu ecoul scontat. Există şi „oameni de dreapta”, mai ales printre intelectualii creştini, care preferă să se manifeste izolat şi discret, oarecum descumpăniţi de contextul ostil ideilor şi sentimentelor lor. Toate acestea reprezintă suficiente temeiuri pentru o treptată resurecţie a dreptei.***
Câteva lucruri mi se par evidente. Pe de o parte, o dreaptă contemporană nu mai poate fi doar o simplă reeditare a dreptei de ieri; ea îşi poate păstra „principiile eterne”, dar are nevoie de „forme şi strategii adecvate actualităţii”. Experienţa dreptei anterioare va fi valorificată de la sine; sunt multe de învăţat şi din virtuţile şi din erorile trecutului.***
„Dreapta” nu poate eluda trecutul, pentru că este tradiţionalistă; dar nici nu-l poate absolutiza, pentru că este realistă! Pe de altă parte este mai urgentă şi mai profitabilă formarea treptată a unei „sensibilităţi” de dreapta la nivelul public decât întemeierea pripită a unor formaţiuni politice necompetitive, faţă de care lumea poate deveni lesne suspicioasă, asimilându-le politicianismului general.***
Misiunea dreptei mi se pare astăzi mai degrabă una de „pedagogie naţională” decât una de acţiune politică directă. Dreapta este chemată să lucreze în strânsă legătură cu Biserica, reprezentând un fel de braţ mirenesc militant al acesteia - ceea ce s-a şi numit „laicatul ortodox”.***
Dacă dreapta nu va recunoşte o resurecţie semnificativă, politică şi spitituală, România riscă să se îngroape în nevrednicia moştenită de la lungile decenii de stângism nimicitor. Riscă la un moment dat să se pomenească rostind precum N. Iorga: „Eu nu mai sunt eu!”. Or, nu există nenorocire mai cumplită pentru indivizi ca şi pentru popoare decât să-şi piardă propria identitate şi să ajungă să bată, ca „fără de sine”, pe la uşile din dos ale altora…!
